Mi-ar fi plăcut să ningă acum.
Pe vremea când îmi făcea om de zăpadă, era încă puternic. Și râdea, se zbenguia, făcea aproape tot ce ar fi putut-o enerva pe mama. Pe noi ne distrau astea, chiar dacă la unele râdeam pe înfundate. Trăgeam cu coada ochiului și, când lucrurile păreau s-o ia razna, ne opream; ne făceam că ne găsim altceva de joacă. Mereu ne-am oprit la timp din tot ceea ce ne-ar fi putut afecta real. Am trecut peste multe, ne-am oprit din multe, am continuat multe, chiar împotriva voinței noastre. Am fost o familie, adică asta a contat mai întâi, nu unul dintre noi mai mult decât ceilalți.
Tata a iubit enorm copiii. Toți copiii din lume. Și multe dintre fotografiile lui sunt în zăpadă, cu copii. Mama era friguroasă. Cred…
Dacă era după tata, ar fi stat numai pe la mare, pe la pescuit, prin zăpadă sau la masă, râzând. A râs multă vreme. Mulți ani a mai râs tata. Când s-a oprit din râs, nimeni nu l-a întrebat de ce s-a oprit. Apoi, nu a mai râs multă vreme. Într-un târziu, s-a oprit și din asta. S-a oprit din toate.
Acum, mama nu mai e friguroasă.
Când ninge, merge cu capul gol. Rar își trece un batic, să nu i se strice părul. Câteodată, se surprinde dând șuturi mici, cu vârful bocancilor pe care rămâne doar amintirea a tot ceea ce s-a topit. Apoi, intră în casă, îi șterge și-i așează în dreptul ușii. Stă acolo o clipă și trage cu urechea. Probabil aude cum o cheamă afară.
Mi-ar fi plăcut să ningă acum.
Singura nenorocire este că eu am înțeles, de mult timp, că nu ninge (numai) când vreau eu.
De aceea, mereu m-am întrebat cum ar fi arătat sărbătorile, dacă zăpada ar fi fost neagră?
La fel, pentru că eu mereu am găsit nasturi albi pentru omul de zăpadă.
