În primăvara anului 1833, la doar câțiva ani după Revoluția lui Tudor Vladimirescu și cu Principatele încă sub influența Regulamentului Organic, o echipă a departamentului geodezic rus realizează o descriere statistică minuțioasă a Valahiei. Printre orașele radiografiate „la sânge” se afla și Râmnicu Vâlcea, surprins la un moment de efervescență urbană, dar și de fragilitate.
„Unul dintre cele mai frumoase orașe ale Valahiei”
Documentul, citat de istoricul Corneliu Tamaș, conturează imaginea unui târg prosper și bine rânduit:
„Râmnicu Vâlcea este unul dintre cele mai frumoase orașe ale Valahiei, atât prin poziția sa, cât și prin construcția caselor. Terenul este nisipos, ulițele sunt foarte uscate, iar centrul este pavat cu piatră. Numeroase prăvălii vând mărfuri din Austria și produse din țară.”
Comerțul orașului depindea de drumul spre Transilvania, care urca pe malul drept al Oltului. Această arteră vitală era însă amenințată an de an de revărsările râului, un detaliu care leagă încă de atunci destinul economic al zonei de capriciile naturii.
Case solide și… spitale improvizate
Catagrafia rusă nota existența a 648 de case, „din care câteva, datorită mărimii, în caz de nevoie pot fi folosite pentru spitale”. Orașul avea șase biserici de piatră, între care una cu rang de episcopie – deși episcopul prefera reședința de la Craiova. Pe lângă gospodăriile de meșteșugari, se distingea un nucleu de negustori, calfe și ucenici, semn al unei burghezii aflate în plină afirmare.
Iarmarocul de la Râureni, pulsul economic
La doar câteva verste de oraș (1 verstă ≈ 1 km) se afla satul Râureni, vestit pentru iarmarocul anual care începea la mijlocul lui august și ținea peste două săptămâni. Aici soseau negustori din Transilvania, Serbia și chiar din Imperiul Otoman, iar vechea șosea de piatră romană lega târgul de Râmnic, păstrând o moștenire milenară.
Viața de zi cu zi între calamități și renaștere
Relatările epocii vorbesc despre contraste spectaculoase. În aprilie 1836, după ce pădurea înfrunzise, o ninsoare de trei zile a acoperit regiunea până la genunchiul unui om, fără a afecta însă recoltele. Un deceniu mai târziu, în 1847, un incendiu devastator – stârnit de un trăsnet – a ars 55 de imobile, printre care Episcopia, Seminarul și mai multe biserici. Pagubele au fost estimate la peste 455.000 de lei, iar pentru reconstrucție s-au strâns fonduri prin subscripție publică.
Un oraș între lumi
În notele călătorilor străini, Râmnicul apare ca un punct de legătură între Orient și Occident. Jean Alexandre Vaillant, aflat aici în 1830, nota ospitalitatea localnicilor, iar Paul Perrin consemna cu umor că „vinul de Râmnic îmbată ușor”. Sub influența administrației rusești, dar cu privirea spre Transilvania și Europa Centrală, târgul vâlcean își consolida încet statutul de centru urban al Olteniei de nord.
Astăzi, plimbându-te pe străzile Râmnicului, printre clădiri ce păstrează parfum de secol XIX, poți încă simți ecoul acelor ani. Iarmarocul de la Râureni, bisericile de piatră și vechiul drum roman rămân repere ale unei epoci în care orașul era cartografiat de geodezi ruși, dar visa deja la modernitatea europeană.
Surse: Corneliu Tamaș – „Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea”, Editura Conphys 2006; articole și catagrafii din Arhivele Naționale.
Facebook: Biblioteci Vâlcene
Foto: Facebook Biblioteci Vâlcene
