.Francezii spun despre femeie că este ca propria-ți umbră: cu cât te apropii de ea dispare, dar, dacă fugi de ea, aleargă după tine. ”Une femme est comme votre ombre, courez après, elle vous fuit; fuyez-la, elle vous court après!” – Alfred de Musset. Traducerea, pentru cunoscători, nu este cea mai corectă, dacă ne referim doar la a translata niște cuvinte între două popoare care mereu au știut să iubească.E greu de păstrat o femeie. Și nu neapărat de a o păstra, cât de a lua – presupus involuntar – decizia de a o păstra.În nemărginita lor nepricepere în mai toate ale vieții, până și bărbații (uite, așa cum sunt ei) mai au problemele lor.
Conduși în majoritatea timpului, deciziilor și vieții de către instincte, puțini sunt bărbații cu adevărat raționali. Pe de altă parte, lipsa rațiunii face parte și din farmecul lor. Aceasta, băieți, ar fi o altă regulă de notat în colțul vostru cu amintiri.Un bărbat care este rațional (na! cât de cât…), însă, este chiar un bărbat de păstrat.
De aceea, tot instinctiv, prima reacție a femeilor este că un asemenea exemplar nu există. Cu toate astea, mai sunt… Logic, e bătaie pe ei, ca pe orice specie pe cale de dispariție. Orice persoană (femeie) întreagă la minte își dorește ceva total diferit, pentru că – tot involuntar – dorește să iasă în evidență. Deși pot părea prea brutal în exprimare, aproape că nu există adult care să nu fi auzit (cu excepția celor care nu recunosc) celebrele expresii de genul:”l-a luat… târâș”, sau:”nu face vântul cu pomul/ ce face… cu omul”. Ei, bine, dacă toată lumea le știe, înseamnă că nu folosesc, deci nu asigură nimic spectaculos, mai ales în ochii femeilor, care sunt ele însele un spectacol, în cele mai mici gesturi pe care le fac. De aceea, femeile nu au nevoie de un spectacol, ci de un public. Așa.
Una peste alta, aveam optsprezece ani și era o zi de sfârșit. De mai. Douăzeci și cinci mai. Era foarte frumos afară. Și cald. Și mă mai aștepta un douăzeci și cinci de-a lungul vieții, dar pe atunci nu aveam de unde să știu.Dacă tot era cald, frumos și luna mai, după vreo oră am zis și eram deja pregătiți cu toate cele, să mergem la spital. Mergeam să vizităm un bărbat care nu mai avea un picior. Așa ne-a zis mama să interpretăm situația. Dar lucrurile nu stăteau chiar așa.Pentru că era tata.Un bărbat de păstrat. Dar nu despre el va fi vorba aici. Ci despre toți bărbații de la care am învățat ce înseamnă un bărbat de păstrat. Și despre femeile lor. De la care am învățat de ce trebuie să păstrezi un anume fel de bărbat.
La vreo cinci ani după ce murise, într-o zi, așa cum făceam frecvent, am mers să-i aprind o lumânare și să-i aștern niște flori.La crucea lui, acolo, cu fruntea sprijinită pe mâna sa stângă, plângea, încă admirându-l, o femeie.Femeia aceea nu era mama.Era doamna Jeni. Dar ea mi-a zis să-i spun Jeni.Pentru că mă știa de când mă născusem.
