Manualul unui bărbat de păstrat (2)

0
1018

Mereu am spus și mereu o să spun că Divinitatea mi-a oferit fantastica șansă de a mă naște (ca poziționare în veșnicie) între doi bărbați extraordinari: tatăl și fiul meu. De multe ori mă gândesc că am primit și minimul harului potrivirii cuvintelor tocmai pentru a-mi împlini menirea de a translata cunoașterea unuia către evoluția celuilalt. Pe amândoi i-am văzut plângând, ceea ce (doamnele știu ce spun) confirmă faptul că vorbim despre niște bărbați adevărați.Sunt doi dintre cei trei bărbați pe care i-am văzut plângând de-a lungul vieții.

Tata a avut și el niște încercări literare. Una dintre ele, într-o agendă cu coperți gri, începea chiar așa:”Copiilor mei…”. Deja matură atunci când tata a murit (intenționat nu am scris ”ne-a părăsit”), sora mea (mai mare cu șase ani) a așezat în biblioteca ei agenda aceea. Deci o pot reciti de câte ori vreau.Era un tip pe care nu l-ai fi putut nici măcar suspecta vreodată că ar scrie versuri, cu o față care, de asemenea, niciodată nu l-a ajutat să se bucure – din primul moment – de încrederea nimănui și – fatal – niciodată de a mamei mele.Cu siguranță el a știut cel mai bine aceste lucruri, de aceea a fost un bărbat de cuvânt.

Un om de onoare.

Un bărbat dur, foarte dur.

Iar femeile cele adevărate știu că aceștia sunt bărbații care trebuie păstrați. Pentru că toate suferințele lumii, ascunse și trădate simultan de trăsăturile lor, le dau acea rară calitate a bărbaților adevărați: puterea de a mângâia.Se spune că, involuntar, conduși de subconștient, oferim ceea ce dorim să primim. Așadar, un bărbat care mângâie, cere – de fapt – să fie mângâiat.Da, știu. Am rămas dator cu ceva de la începutul acestui episod.

Dar cele mai multe dintre voi v-ați prins, doamnelor. Precum și unii dintre domni. Ați înțeles despre ce e vorba.Despre cel de-al treilea bărbat pe care l-am văzut plângând, de câteva ori în viață.N-o să vă spun cine e, dar o să vă spun unde l-am văzut.Într-o oglindă.

Previous articleTSD Drăgășani: ‘Ne dorim să asigurăm o punte de legătură între politic și comunitatea din care facem parte’
Next articleAlesul vrea să fie reales iar atunci, ajută fără să fie forțat de lege
Alexandru Mogoșeanu
Născut într-o familie de-a dreptul parentală, Alexandru Mogoșeanu, împlinește anul acesta – pentru a patra oară, consecutiv – cincizeci de ani. Pentru cei cu mici probleme la capacitate și, respectiv, treaptă, cincizeci și trei. A fost decizia lui de a-și stabiliza comportamentele la o vârstă despre care spune că a reprezentat (și uite că mai merge) împlinirea totală. Ca orice bărbat, așteaptă ceea ce a mai rămas, adică maturizarea. Căsătorit, posesor de fiu care are nouăsprezece ani și care-i născut în aceeași zi și la aceeași oră cu tatăl (ceea ce denotă zgârcenia mamei în achiziționarea de cadouri), Alexandru, Ducu sau, mai degrabă, Mogo, lucrează din 1990, la radioul public din Craiova, orașul de unde este originar. Avem de-a face, așadar, cu un oltean pur-sânge, cu antecesori în Gorjul lui Brâncuși, dar și în Oltul tomatelor, de unde și stările contradictorii, oscilând între depresia eternului părăsit/îndrăgostit și vivacitatea optimistului care a conștientizat de mult că nu-și poate influența destinul, ci doar devia în sensul dorit. Altfel, Mogo pare să fie un prieten bun. Dar să nu ne grăbim…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here