Mereu am spus și mereu o să spun că Divinitatea mi-a oferit fantastica șansă de a mă naște (ca poziționare în veșnicie) între doi bărbați extraordinari: tatăl și fiul meu. De multe ori mă gândesc că am primit și minimul harului potrivirii cuvintelor tocmai pentru a-mi împlini menirea de a translata cunoașterea unuia către evoluția celuilalt. Pe amândoi i-am văzut plângând, ceea ce (doamnele știu ce spun) confirmă faptul că vorbim despre niște bărbați adevărați.Sunt doi dintre cei trei bărbați pe care i-am văzut plângând de-a lungul vieții.
Tata a avut și el niște încercări literare. Una dintre ele, într-o agendă cu coperți gri, începea chiar așa:”Copiilor mei…”. Deja matură atunci când tata a murit (intenționat nu am scris ”ne-a părăsit”), sora mea (mai mare cu șase ani) a așezat în biblioteca ei agenda aceea. Deci o pot reciti de câte ori vreau.Era un tip pe care nu l-ai fi putut nici măcar suspecta vreodată că ar scrie versuri, cu o față care, de asemenea, niciodată nu l-a ajutat să se bucure – din primul moment – de încrederea nimănui și – fatal – niciodată de a mamei mele.Cu siguranță el a știut cel mai bine aceste lucruri, de aceea a fost un bărbat de cuvânt.
Un om de onoare.
Un bărbat dur, foarte dur.
Iar femeile cele adevărate știu că aceștia sunt bărbații care trebuie păstrați. Pentru că toate suferințele lumii, ascunse și trădate simultan de trăsăturile lor, le dau acea rară calitate a bărbaților adevărați: puterea de a mângâia.Se spune că, involuntar, conduși de subconștient, oferim ceea ce dorim să primim. Așadar, un bărbat care mângâie, cere – de fapt – să fie mângâiat.Da, știu. Am rămas dator cu ceva de la începutul acestui episod.
Dar cele mai multe dintre voi v-ați prins, doamnelor. Precum și unii dintre domni. Ați înțeles despre ce e vorba.Despre cel de-al treilea bărbat pe care l-am văzut plângând, de câteva ori în viață.N-o să vă spun cine e, dar o să vă spun unde l-am văzut.Într-o oglindă.
