Pe o hartă sentimentală a României interbelice, câteva puncte strălucesc mai tare decât altele: Cotnari, Odobești, Dealul Mare, dar și… Drăgășani. Pentru Păstorel Teodoreanu, acest colț de țară aflat între Olt și podgorie devenise o bornă în pelerinajul său personal prin vinurile patriei. În anii ’20 și ’30, poetul vinului cobora din trenul de dimineață direct în inima Olteniei boeme, alături de literații vremii și de aristocrații degustători, pentru a se scălda în mireasma pelinului și în savoarea Crâmpoșiei.
Dar vizitele lui Păstorel la Drăgășani nu sunt doar episoade bahice. Ele recompun, pentru cercetător și cititorul avizat, o frescă socială densă, plină de culoare, în care se amestecă literatura, gastronomia, politica vinului și spiritul unei epoci în care eleganța era o formă de viață.
DRUMUL CU TRENUL: RITUALUL ÎNCEPUTULUI
Totul începea la ora 5 dimineața, într-o zi limpede de toamnă. Un tren special — sau mai bine spus, un vagon rezervat „boemei literare” a Olteniei și Moldovei — pleca din Craiova spre Drăgășani. Încărcați cu chef de viață, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr, uneori și Ionel Teodoreanu, erau întâmpinați la gară de gazda lor: Gib I. Mihăescu, scriitor local și spirit rafinat.
Întâlnirea de la gară era un ceremonial în sine. Alaiul de primire aducea ceva din atmosfera unei serbări rustice, în care vinul era zeul tăcut al tuturor gesturilor. De acolo, drumul ducea inevitabil spre casa lui Gib — o vilă discretă cu grădină, unde mesele se întindeau și zile întregi, iar paharele nu se goleau niciodată de tot.
FRESCA UNEI LUMI: BOEMĂ, VIN ȘI PETRECERI
Viața interbelică la Drăgășani, în cercurile frecventate de Păstorel, era un amestec de rafinament și exuberanță. Nu era vorba despre chefuri vulgare, ci despre simpozioane de simțuri, în care vinul era pretextul unei conversații elevate, uneori picante, dar întotdeauna culte.
Petrecerile începeau devreme și nu se sfârșeau niciodată într-un punct fix. Se mutau din grădină în cramă, de la casa lui Mihăescu înapoi pe terasa restaurantului local — locul unde, după cum nota cu umor Radu Gyr, se „cântă, se bea, se spune poezie și se dansează până dispare luna din cer”.
Păstorel, nelipsit de penița sa ironică, scria epigrame pe șervețele, își nota idei pentru „Gastronomice” și făcea elogiul vinurilor degustate, precum în celebrul catren despre Crâmpoșie:
„Cercând sticluţe vechi şi azi, şi ieri,
Am dat de Crâmpoșie-ntr-o sticluță.
Ce-i Crâmpoșia? E o țărăncuță,
Dar care place foarte, la boieri.”
VINUL, UN PERSONAJ ÎN SINE
Vinul de Drăgășani, în special Crâmpoșia și pelinul din Braghină, devine în scrierile lui Păstorel mai mult decât o băutură: este un personaj, o „femeie ușoară dar loială”, cum o descria adesea în versuri.
Într-un fragment din Gastronomice, Teodoreanu nota:
„Vinul de Drăgășani […] e un vin ușurel, delicat, suav, și când e sec […] nu prea cunoaște rival care să poată întovărăși un păstrăv sau o lostriță rasol.”
Pentru el, vinul bun nu era un lux, ci o datorie națională. Cramele din spatele gării, depozitele cu butoaie uriașe, mustul proaspăt și mirosul de prună uscată completau un tablou senzorial greu de reprodus astăzi.
UN MIC PARIS PE OLT
Drăgășaniul acelor ani era un orășel cu farmec discret, o citadelă rurală a eleganței. Grădinile publice, restaurantele cu terase, lăutarii buni și vinurile excepționale îl făceau un refugiu ideal pentru cei obosiți de zgomotul Bucureștiului.
Gib I. Mihăescu — autorul romanului Donna Alba — transforma casa sa din Drăgășani într-un salon literar în toată regula. Pe lângă Păstorel și Gyr, printre musafiri s-au numărat Panait Istrati, Mircea Damian, și chiar, ocazional, diplomați francezi în căutare de „vinuri rare”.
MOȘTENIREA LUI PĂSTOREL LA DRĂGĂȘANI
Astăzi, Crâmpoșia Selecționată este vârful de lance al vinurilor drăgășene. Crame moderne precum Avincis sau crama guvernatorului Isărescu aduc un omagiu implicit memoriei lui Păstorel. În interioarele rustice cu influențe Belle Époque, se recită încă epigramele lui la degustările oficiale.
Bloguri, ghiduri turistice și publicații de specialitate preiau tot mai frecvent catrenele sale pentru a promova turismul oenologic. Versul „Dar care place foarte, la boieri” a devenit chiar un motto neoficial al Crâmpoșiei.
Drăgășaniul s-a reinventat, dar amintirea poetului rămâne vie în gustul vinului. Când ridici un pahar, nu doar bei — ci intri într-un ritual, în care istoria, cultura și plăcerea se împletesc.
Vizitele lui Păstorel Teodoreanu la Drăgășani sunt, pentru istoria culturală a României, ecoul unui timp în care vinul era poezie, iar poezia era un mod de viață.
Azi, turistul care ajunge în Drăgășani ar putea lua trenul, la fel ca Păstorel, și coborî în gară cu inima deschisă. Să guste vinul, dar și povestea. Să se plimbe printre vii, dar și prin paginile unei epoci care, deși apuse, mai pulsează în catrenele sale:
„Vin de Drăgășani, alint oltenesc,
Când te sorb încet, uit că-s pământesc.
Eşti sărut de fată, ești cântec de nai —
Cine te cunoaşte, nu te uită, hai!”
Notă: Toate citatele din Păstorel Teodoreanu provin din volumele Gastronomice și din colecțiile de epigrame. Informațiile despre vizitele la Drăgășani sunt susținute de cercetările profesorului Teodor Barbu și din surse culturale publicate (România literară, bloguri de turism oenologic, reviste de specialitate).
Sursa foto: internet
