Reflexul ăsta de a-mi face griji pentru orice. Am zis că am scăpat de el, dar m-am mințit. Știu de unde vine, știu de ce se declanșează, dar tot nu-l pot controla. E ca o urticarie care se declanșează la stres. La cel mai mic stres. Chiar și când verific parametrii de siguranță și mă asigur că sunt toți (sau majoritatea) acolo, tot nu mă liniștesc complet. În fundal continuă să ruleze programul de panică, de evacuare de urgență, de atac nuclear. Buba la cap cât casa, da. Siguranța jobului, să fie mereu bani de chirie și mâncare, să nu lipsească ceva, orice. Să nu care cumva să mor de foame ori să nu ajung boschetar, astea-s prioritățile mele, de zici că am dormit în canalele din Gara de Nord când eram mic.
Spaime de speriat de bombe. Orice sincopă apasă butonul roșu. Așa e când certitudinea nesiguranței e realitatea cu care crești. Mereu în alertă, chiar și atunci când, aparent, sunt liniștit. Nici când intru în mare nu sunt relaxat, mi-e frică să nu-mi fure cineva diamantele și Role*ul lăsate la prosop.
Și când te gândești că m-am obișnuit să numesc mecanism de supraviețuire frica asta de animal hăituit, deși am senzația acută că mai mult mă omoară decât mă ajută.
Mentalitate de bețiv, na. Ăla bea de supărare și veselie, eu mă stresez tot așa. Pentru mine e logic să îmi fac probleme când îmi merge bine. După aia, sigur o să fie rău.
Probabil că-s mulți ca mine. Nu știu, o fi de vină și țara aia plină de nevroză, o fi și familia, o fi și școala. Poate ni s-a transmis frica prin laptele matern, prin fumul de țigară, prin respirație, cine știe.
Pe bune, acum. N-ai, mă, cum să ieși un adult normal dacă te naști și crești în frică. O să te uiți mereu peste umăr chiar și dacă ai fi ultimul om de pe pământ.
Să ne descurcăm, să supraviețuim cumva, să nu ajungem rău. Asta produce nesiguranța. O să stai mereu cu urechile ciulite și o să vezi prădători și în umbrele de pe pereți. Oricâți bani ai avea, nu o să ajungă. Oricâtă mâncare în congelator, o să murim de foame. Frica primordială a cozii la pâine, la lapte și carne. Dacă se termină în fața mea, dacă nu o să ajungă pentru toți? Și dacă nu ai trăit tu lucrurile alea, ai tăi au fost acolo. Sau bunicii tăi. Sunt, cum să spun, în mentalul colectiv, dacă așa ceva chiar există. Frica, nesiguranța, senzația de provizorat permanent, spectrul sărăciei. Ideea fixă și eternă a supraviețuirii cu orice preț. Chiar și când nu e cazul.
Iar apoi, mă uit la mulți dintre britanici. Relaxați, calmi, cu zâmbetul pe buze, nu se grăbesc nicăieri pe insula asta a lor. Stau frumos la coadă, nu se bagă nimeni în față. Ți se vorbește frumos, exceptând, desigur, idioții, că au și ei, dar nu așa mulți, parcă.
Lumea e relaxată, de zici că majoritatea-s fumați. Chill, bro! Fata de la tejghea îți zice “how are you, love?”, colegul de muncă face glume și când are o zi nasoală. Nu că-i totul lapte și miere, dar cât de cât. Pentru cineva ca mine, venit din patria stresului, e încă șoc și groază, după opt ani de stat printre ei.
Înțeleg rational că așa ar trebui să fie viața, pe relaxare și normalitate, dar de fapt, la nivel profund, încă nu am asimilat. Așa-i când nu te naști și crești cu oameni normali. Când îi vezi, ai senzația că ăștia-s defecți, nu tu.
Durează mult să te repari, dacă te mai repari. Să te vindeci de frica de bombe și să simți că viața poate să fie și altfel decât ceea ce ai învățat în atâta amar de vreme.
Cred că o să plătesc un relaxat d-ăsta să mă învețe și pe mine cum să nu mor de inimă până la 50 de ani. Dar repede, că nu mai e așa multă vreme până atunci. Program intens de calmare pentru români bolnavi cu nervul. Sau dacă nu, măcar ceva de cal mic.
