În ultimii ani, îmi aduc tot mai des aminte una dintre replicile celebre ale lui Mușatescu:”Toate greșelile pe care le făceam în copilărie erau prostii și toate prostiile pe care le fac acum sunt greșeli”.
Pare corect.
Ați sesizat de câte ori o întrebare e interpretată ca un răspuns? Adresează-te cuiva cu celebrul:”Ești prost?”. Ce te aștepți să răspundă? Desigur, un ”Da!” ar însemna mult mai mult decât confirmarea conținută deja în întrebare.
Proștii fac prostii. Din prostie.
La fel de normal, proștii au un zâmbet tâmp. Te privesc, zâmbesc și nu răspund. Îți dau sentimentul că te apreciază. Dar nu poți să te bucuri atunci când te apreciază un prost. Când te apreciază mai mulți, te gândești dacă nu cumva ești prost ca ei.
Iar când încep să te aprecieze mii de proști, deja ești om politic.
În rest, proștii așteaptă. Să fie prostiți. Dar ei nu știu asta, ceea ce le dă un farmec aparte. Sau știu. Și tac. Și înghit. La nesfârșit. Și iartă.
De câte ori nu ați auzit:”E prost, de bun ce e!”?
Acceptăm încă din copilărie, fără să știm că acceptăm, ideea că Dumnezeu e în toate: în fluturi, în flori, în valurile mării, în dragostea pe care o purtăm cuiva…
De ce nu ne gândim că e și în noi?
Mai ales că suntem creați după chipul și asemănarea Sa?
Asemănarea Sa…. deci, mai mult decât chipul.
Iertăm. De ce? Pentru că suntem proști, de buni ce suntem.
Poți să fii considerat sau poți să te consideri prost pentru că ierți la nesfârșit pe cineva, pentru orice ți-ar face? Atunci spuneți-mi dacă mai știți pe Cineva care ne iartă pentru orice.
Îmi cereți să cred că Dumnezeu e prost?
