Cel mai simplu pe lume e să nu fii ceva.
Pentru asta e suficient să stai.
Nici măcar nu aștepți, pentru că nu ai ce. Doar stai.
A sta, poate fi compatibil și cu a pleca.
A pleca atunci când este nevoie de tine.
Și, dacă ești într-adevăr necesar, e nevoie de tine mereu.
Când pleci (e clar că mă refer la asumarea responsabilităților, nu?), îi confirmi celui de lângă tine că nu ești necesar, pentru că tu pleci cu acel incredibil de împuțit gând:”Să te văd eu cum te descurci!”, iar celălalt se descurcă.
Atunci îți găsești scuza că se descurcă mult mai prost decât ar fi făcut-o lângă tine. Deși asta e logic.
De fapt, aici vorbim despre bărbați. Cu b mic mic. Și despre complexul lor de inferioritate.
Despre permanenta lor nevoie de a fi remarcați pentru nimic.
A fi Bărbat înseamnă să oferi, nu să ceri.
În plus, a fi Bărbat, mai înseamnă și a fi Tată.
A fi Tată, presupune exclusiv obligații. Nu drepturi.
Iar Tata, Tatăl meu, m-a învățat ceva esențial: și anume că niciodată copiii nu se achită de obligații față de părinți, ci față de proprii copii.
Pleci.
Te întorci când lucrurile sunt stabile. Așezate. Oferi bani. Îi dăruiești.
Iar apoi aștepți, în fiecare zi, recunoștința.
Stați în genunchi! Ridicați-mi ode! Mulțumiți-mi pentru ce am făcut pentru voi!
Faceți ce spun!
Atunci când le ceri celorlalți să stea în genunchi și cu privirile în pământ, speri ca, de acolo de unde sunt, ei să nu vadă cât de mic ești.
