În urmă cu vreo patruzeci de ani, am văzut un film bulgăresc. Se numea ”Cinci lalele”. Un film complet necunoscut azi, probabil, din mai multe motive: timpul, calitatea peliculei, originea etc. Pe scurt, un tip este îndrăgostit lulea de o fată, care – după luni întregi de insistențe – acceptă să-l întâlnească. Din puținii săi bani, băiatul reușește să-i cumpere un buchet de flori: cinci lalele. Fata, însă, nu vine la întâlnire.
Esența filmului este despre cât de ciudat interpretăm noi, oamenii, binele care ni se oferă. Despre cum îl vedem pe acela care ni-l face și care, din senin, ar vrea să ne schimbe viața ori măcar să ne-o înfrumusețeze pentru o clipă, o zi sau o săptămână și apoi să dispară pentru totdeauna.
Marcat de moment, tânărul nu se poate întoarce la prietenii săi cu acea putere pur masculină și fermecătoare de a spune adevărul; și atunci alege să mintă. Dar ce face cu florile?
Ei, bine, florile le folosește, fără să știe, spre a cunoaște cu adevărat oamenii. Fiindcă le oferă, pe stradă, una câte una, persoanelor pe care le întâlnește. Sfârșește la poliție, în încercarea de a-i oferi ultima lalea unei necunoscute.
De cele mai multe ori, prejudecățile ne împiedică să vedem gesturile sau oamenii exact așa cum sunt ori măcar să-i presupunem altfel decât prin filtrul unei educații care ne protejează. Ne protejează? Se spune că, pentru a-ți pierde încrederea în cineva, trebuie mai întâi să i-o acorzi.
Nu vreau să spun nimic, aproape ca întotdeauna: vreau ca fiecare dintre voi să vă spuneți. Dacă nu cumva, în spatele unei flori (binele) oferite din senin nu se ascunde nimic.E doar o floare oferită, hrănită cu un zâmbet curat.
Primiți floarea, bucurați-vă de parfumul ei. Așa arată binele. O clipă. Care vă poate transforma toată viața.
Scuze: care vă poate transforma pentru toată viața.
