Îmbătrânesc. Văd asta de câte ori îmi vine să dau cuiva sfaturi legate de chestii. De dragoste, spre exemplu. De cum trebuie să facem și să dregem cu iubitul sau iubita. Tocmai eu, care am doborât toate recordurile în materie de băgat poola-n relații, ca și cum aș fi avut de trăit o mie de ani. Mi-am permis, ca ursul. La banii mei, îmi luam o pixtă și mai mare, dacă mă supăram.
Mă mănâncă-n cur să slobozesc tolba de înțelepciune, să dau în nefericit cu exemple de bune practici, să-l învăț cum să-și găsească dragostea în doi timpi și trei genuflexiuni, ca și cum aș avea vreun masterat în Tinder și vreo două doctorate în Noră pentru mama.
Uit câteodată că nu-s mă-ta, sincer să fiu. Și nici guru de sex, din păcate. Mă ia gura pe dinainte uneori și îi fac pe oameni să creadă că știu despre ce vorbesc. Mai sunt și elocvent, zici că-s loverul vieții pe steroizi când mă auzi cum debitez despre finețurile iubirii fără frontiere.
Că așa sunt, bun de gură. Dacă faci imprudența să mă asculți, te manipulez de crezi că l-ai prins pe Eros de-un picior. Așa-i drumul spre iad, pavat cu intenții bune, sfaturi dezinteresate și subiectivism cât cuprinde. Gândește-te, io de-abia m-am descurcat cu ale mele, și cu alea, prost. Cum crezi că te poate ajuta cineva care are un cazier amoros mai plin de păcate decât Maria Magdalena, să-ți repari relația cu iubitul sau iubita ori să-și găsească jumătatea perfectă? Exact, n-are cum.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu te poate salva nimeni. Nu există rețete-minune, sfaturi general valabile, pași pe care să-i urmezi cu sfințenie și care să te ducă drept spre inima iubitei ori în fața bărbatului pe care îl cauți de-o viață întreagă. Suntem diferiți, avem experiențe dintre cele mai diverse, judecăm totul pur subiectiv. Mai ales dragostea, pe care nu cred că a înțeles-o cineva, vreodată, cu adevărat.
Ascultați la tata: dragostea e o jivină complexă, jumătate om, jumătate balaur, cu solzi de șarpe, aripi de condor, bot de ornitorinc și cur de femeie. Nu știe nimeni ce-i cu ea, de unde vine, încotro se duce și cu ce scop ne vizitează. Are o mie de fețe și mai multe culori decât încap într-un amoled de ultimă generație, șoptește ca o zeiță de vis și zbiară ca o maimuță urlătoare, te învăluie ca o ploaie de vară iar în secunda doi te lovește cu șpițul în coaie, te înalță în al nouălea cer iar apoi îți înșiră creierii pe asfalt.
Dragostea e ca prognozele meteo tembele, ca uraniul îmbogățit, ca femeia la ciclu, ca tranzacțiile crypto. Instabilă prin definiție, când blândă ca un vânticel de primăvară ce-ți trece printre picioare când nu porți chiloți, când ciufută ca un bărbat nefootut de pe vremea când se purtau ciocate. Nu cred că există competențe în așa ceva. N-am auzit până acum de ingineri de sentimente sau de prelucrători ai orgasmului prin așchiere.
Ăia care vă spun că au sfatul perfect în materie de dragoste, vă iau la mișto, trăiesc din fraiereală sau nu știu pe ce lume sunt. Iar din ultima categorie, fac și io parte. Și nu că n-aș fi simțit pe pielea mea ce înseamnă dragostea, arză-o-ar focul, ci tocmai d-aia. Pentru că mi-a trasat un anumit sistem de gândire, mi-a construit convingeri, m-a umplut de sânge, m-a catapultat până la nori, m-a învățat să simt într-un anumit fel, să mă raportez la iubire, relații, sex, abandon și plăcere prin prisma propriilor experiențe.
Dragostea, chiar și când a lipsit, a făcut din mine omul care sunt astăzi, cu împliniri, frustrări, nostalgii și regrete. Nu-s un ins liber, lipsit de prejudecăți, bun de oferit sfaturi perfecte doar pentru că îmi mai dau cu părerea din când în când p-aici. Dacă cineva spune că știe el cum stă treaba atunci când vine vorba despre cele mai intime lucruri din viața ta, dă-i cu flit.
Aiurea. Cărăm toată viața după noi geamantanul greoi plin cu decizii greșite, cu ratări mai mici sau mai mari, cu frustrări asemenea unor răni ce nu se mai închid niciodată. Îl târâm de câte ori ne mutăm teama de singurătate dintr-o casă goală într-alta. Îl deșertăm pe fiecare raft liber al unei iubiri noi-nouțe, decorând-o cu cuțitele însângerate ce le-au ucis în chinuri pe cele mai vechi, cu borcanele groase, pline cu lichid verde – întunecat, în care plutesc avortonii adormiți ai tuturor promisiunilor de fericire zămislite în nopțile de dragoste ce nu ar fi trebuit să se termine niciodată, cu, în fine, toate nimicurile adunate într-o viață de om de la cei pe care i-am iubit, de la cei care ne-au dat o bucățică din ei, de la toate sufletele de care am atârnat ca de niște fire de păr.
Ne dorim noul, dar îl căutăm printre vechituri, suntem bântuiți de parfumuri pe care vrem să le recunoaștem în pielea tuturor femeilor ce i-au urmat ei, în îmbrățișarea fiecărui bărbat pe care care îl implori mută să-ți aducă aminte de el. Suntem frunze ce încearcă să se cațere înapoi în copacii din care au căzut toamna trecută. De-abia știm de capul nostru, dar de al altora. Ne căutăm în tăceri, cum să ne găsim în cuvintele spuse de alții?
Cam atât pentru azi, că prea am luat-o pe arătură. Iar data viitoare când sunteți la o răspântie sentimentală și nu știți încotro să o apucați, aduceți-vă aminte că pe tărâmul dragostei, toți suntem turiști. Nu mai întrebați. Decât să te trimit să cauți păsărica fermecată printre inorogi și să o găsești pe a lu’ Baba Cloanța neepilată de trei ani, mai bine o iei pe unde te duce capul. Pentru că, vorba experților cu ora în căutarea fericirii, drumul e în tine. Sau nu, după cum ți-e norocul…
