Am o cafenea aproape de job, la câteva minute distanță de Southwark, în centrul Londrei. Mică, cu vreo patru măsuțe afară, deținută de un cuplu de polonezi în vârstă. Muncesc amândoi de le sar capacele, nu se vaită niciodată că e coadă până în stradă. Mâncare decentă la prețuri rezonabile, atmosferă cordială, un loc fain, cum ar veni.
În dimineața asta m-am dus să-mi iau sendvișul cu ou, bacon și brânză. În fața mea, un tip care-și primise comanda, iese din cafenea și face câțiva pași. Se întoarce cu cardul în mână, uitase să plătească iar polonezii uitaseră și ei să-i ceară banii. Omul putea bine-mersi să-și vadă de drum, probabil nimeni n-ar fi remarcat vreodată că nu și-a plătit mâncarea.
Și n-am văzut asta doar o dată. Lumea se grăbește, se întâmplă. Dar aproape de fiecare dată oamenii se întorc ca să-și achite consumația. Și nu doar în cafeneaua polonezilor, ci cam peste tot.
Îmi place respectul ăsta pentru munca altuia, pentru a face ce e corect. Nu te bucuri că îi tragi țeapă ăluia de are brațele pârlite de la fript pe plită bacon și cârnați toată ziua. Nu contează că e cârciuma lui sau e doar un angajat care lucrează pe minimul pe economie de-i ies ochii din cap.
Pur și simplu, există cultura asta a datoriei. A respectului pentru muncă, oricare ar fi ea. A nu-l păcăli pe cel care-și câștigă pâinea muncind din greu face parte din normalitate. E unul dintre multele motive pentru care mă bucur că trăiesc aici. Nu simt că cineva vrea să mă păcălească la fiecare pas. Să-mi tragă țeapă. Să mă fraierească. Și nici mie nu-mi vine să fac altfel.
Că așa se întâmplă, când stai cu porcii, ajungi să grohăi și să mănânci din troacă. Iar când trăiești printre oameni, să te porți asemenea lor. Sigur, nu și dacă ești porc din născare, că atunci faci cocină și din Buckingham Palace.
