De câte ori am de făcut un drum în România, pățesc la fel. De-abia aștept să ajung, e ceva care mă umple de bucurie la gândul că voi petrece câteva zile în Râmnicu Vâlcea, orașul în care am trăit mai bine de 20 de ani. Nu m-am născut acolo, ci în Pitești, dar așa a fost să fie, să simt că aparțin mai mult locului adolescenței și tinereții mele decât celui natal. Aproape toate lucrurile care m-au făcut fericit cândva sunt legate, într-un fel sau altul, de Râmnicu Vâlcea. De străzile lui, de parcul Zăvoi, de centrul odată viu, dar mai ales de oameni, cei mai mulți dintre ei plecați de multă vreme din viața mea. Ciudat sentiment mai e și ăsta, să te plimbi prin locuri care odată însemnau întreaga-ți lume, iar acum îți sunt străine, ca niște foste iubite cu care te întâlnești întâmplător pe stradă și te fac să vezi pentru o secundă sau două lumi dispărute, înghițite de un ocean de timp indiferent, măreț și absurd, care le scoate uneori la suprafață, ca pe niște insule temporare, pentru ca mai apoi să le tragă înapoi, scufundându-le până data viitoare, dacă va mai fi una. Pățesc de fiecare dată asta când mă întorc în locul pe care l-am numit atâta vreme acasă. În zilele de dinaintea zborului de pe unul dintre aeroporturile Londrei către București, simt la fel. O bucurie și o nerăbdare care se transformă câteva ore mai târziu în tristețe, oricât mi-aș propune ca de data aia să nu fie așa. Îmi promit mereu că nu voi mai simți la fel, că va fi altfel, că nu are sens să fiu trist pentru lucruri care nu mai au cum să fie la fel, pentru că eu m-am schimbat probabil mai mult decât ele, că nu e nimeni și nimic de vină că acasă nu mai e chiar acasă, deși arată aproape la fel, că sunt copaci și case și bucăți de cartier care sunt tot acolo, exact așa cum le știam odată. Nu știu ce mă aștept să găsesc când urc în avionul care mă duce spre țara în care am trăit 38 de ani bătuți pe muchie. O viață ca o piele de șarpe, pe care am lepădat-o doar pe jumătate, târând-o de atunci după mine peste tot prin lume, încercând să o ascund de ochi străini, rușinat că nu pot alege definitiv, că nu sunt în stare să renunț total, frânt perpetuu între toate existențele mele reale ori imaginare, incapabil să trântesc ușile în spatele meu pentru totdeauna, zăvorându-le cu lacăte și aruncând cheile în lacuri adânci în care să nu le mai pot găsi niciodată. Mi-aș dori să pot merge pe străzile Râmnicului fără să mai caut ceva, să privesc senin locuri care nu îmi mai spun nimic și să știu precis că viața mea nu va mai fi vreodată acolo. Și e logic să fie așa, pentru că locul meu nu mai e acolo și pentru că nu îl voi mai numi acasă pentru că nu mai e de multă vreme acasă și nici nu mai poate fi, oricâte semne aș căuta și oricât de mult aș încerca. Îi invidiez teribil pe cei care se desprind ușor. Care nu mai caută nimic și care își leapădă pieile cu ușurință, luându-și în primire cu bucurie și seninătate noile vieți, ca și cum n-ar fi avut niciodată un trecut, ca și cum nu ar mai avea la ce să se întoarcă. Să poți trece prin timp cu lejeritate, să poți schimba locuri și oameni ca pe niște haine care nu-ți mai vin sau care s-au demodat, să nu regreți și să nu rechemi, tare bine trebuie să fie, prieteni. Dar eu nu sunt așa și am draci pe subiect, pentru că aș vrea să fiu și eu senin și indiferent când ajung în locul pe care încă îl numesc din reflex și greșit acasă, nu pentru că n-aș mai pleca de acolo, știu că nu mai vreau asta, ci pentru că nu pot scăpa de sentimentul ăsta sâcâitor că viețile mele trecute nu au murit pur și simplu, că nu e ca și cum n-au fost niciodată, că toate cuvintele și emoțiile care îmi erau totul odată trebuie să fie păstrate undeva, că nu are cum să fie așa de absurd încât să trăiesc doar ca să pierd totul până la urmă, ca și cum nu ar conta, ca și cum aș fi tras în permanență pe sfoară. D-asta cred că și scriu lucrurile astea aici, pentru că mi se pare că scrise fiind, măcar le voi putea reciti cine știe când, dacă o voi face vreodată, că lucrurile astea pe care le simt și de care uneori mă simt rușinat, nu vor dispărea pur și simplu, înghițite de uitare. Și cred că e în regulă să mă simt trist când ajung din când în când în locul pe care nu mă pot dezobișnui să-l numesc acasă. E dreptul meu să fiu irațional, până la urmă. Să fiu fericit pe jumătate în noua mea piele și trist pe jumătate în cea veche. Să nu știu să zăvorăsc uși și să le las mereu întredeschise. Probabil că nu voi cunoaște niciodată fericirea și împlinirea cum le înțeleg alții, dar cred că e în regulă așa. Cu curul în două sau în șapte sau în o sută de luntri, în oricâte or fi acolo. Câtă vreme nu mă pierd definitiv, ar trebui să fiu ok. Pentru că, să fiu sincer până la capăt, nu ar mai rămâne nimic din mine dacă aș rămâne complet în noua mea viață. M-aș plictisi teribil, prieteni, pentru că nu-s făcut să trăiesc o singură existență, ignorându-mi viețile celelalte, oricum ar fi ele, trecute, potențiale ori imaginare. Iar dacă asta înseamnă și un pic de tristețe, să fie primită. O voi pune toată, într-o bună zi, atunci când voi ști că trebuie să se întâmple, într-o nouă carte, pe care de câte ori ai citi-o, nu vei ști niciodată dacă s-a întâmplat vreodată, ar fi putut să se întâmple sau nu e altceva decât un vis mai real decât viața însăși. Pentru că altfel, chiar s-ar pierde pentru totdeauna, și nu cred să fie nimic mai anapoda pe lume decât o tristețe care nu s-a transformat într-o poveste care s-o învețe să zboare, asemenea unui fluture ce se înalță către cer, părăsindu-și chiar și pentru o viață cât o clipire, crisalida care i-a fost o vreme acasă.
