Singurătățile noastre interioare ne fac să parcurgem palate pe care le-am construit în minte, cu speranța că vor trece în suflet, iar trupul se va simți confortabil în ele.
În acel moment în care avem mintea de a ne alege un camarad, el devine parte din noi, ca parte a drumului.
E ca un organ, ca un al doilea trup al nostru, iar – în timp – devine un drog.
Ai momente când îl condamni pentru aproape tot ce face, dar ești îngrijorat că s-a întunecat, e obosit și are drum lung.
Ești acolo, în noapte, pe scaunul din dreapta.
Tremuri, tresalți, cânți, râzi, cerți… numai să ajungă întreg înapoi.
Indiferent ce ar mai fi după aceea.
Drumul nu pare greu. Chiar este.
Dar destinația e cea care ne macină.
Trupul a reușit. Se simte confortabil în lumea construită. Palatele au ajuns până la el.
Însă un singur lucru (sau ființă) a rămas în afara jocului.
Sufletul.
Care nu folosește la cine știe ce. Pentru că, de regulă, el te face să greșești.
Știți cum se spune:”Inima cunoaște rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.”
Pe marginea drumului, cineva face cu mâna. E ieșit la ocazie.
Dar sufletul tău are alte rațiuni.
Pentru că ne-am învățat să nu judecăm lucrurile un pic invers.
Sufletul de pe marginea drumului e ieșit la ocazie. Și e noapte.
Dar ocazia s-ar putea să fie a ta.
O dată pe an, ni se aduce aminte că s-a născut Isus, o dată că a murit, o dată că e mărțișorul, o dată să ne gândim la femei, o dată e ziua noastră de naștere.
O dată pe an ni se aduce aminte să ne iubim.
Poate ar fi bine să facem invers.
Să stabilim o singură zi pe an în care să ne urâm.
Iar în rest să ne purtăm – în fiecare zi – cu gândul la toate cele ce le aniversăm doar o dată…
