E simplu să fii perfect. Ineficient, dar simplu. Eu asta mi-am reproșat toată viața. Nu că așa am fost. Că așa m-am văzut.
Singurul slujitor credincios pe care-l avusese toată viața, continua s-o apere pe prințesă. Porniseră demult în călătoria aceasta despre care – ca despre toate călătoriile – nimeni nu știa cât o să dureze și ce riscuri va presupune. Merseseră greu, marcați deseori de neîncredere, se suspectaseră de toate, fuseseră deseori la un pas de a renunța, chiar ar fi vrut să-și ia viețile unul altuia, dar știau că depind enorm unul de celălalt. Slujitorul o salvase chiar și atunci când tâlharii deșertului le luaseră și ultima picătură de apă și-i părăsiseră acolo, pe dunele arzătoare. Cu toate acestea, abia târându-se și cu genunchii sângerând, slujitorul o duse pe brațe până la prima oază. Acolo îi aduse apă în pumni, înainte de a bea el. Prințesa o mirosi și strâmbă din nas: ”E sălcie…”, zise. Și pe urmă muri de sete. El rămase în continuare s-o apere.
Credeți în perfecțiune! E sălcie, dar merită efortul. Și, mai ales, prețul…
