Până la urmă, mi s-a sculat și mie, dar așa e de la o vârstă încolo. E, totuși, mai bine decât nimic. După toate lăturile vărsate pe rețele în ultimele săptămâni, las și eu asta aici, în al treișpelea ceas, cu speranța fragilă că nu e niciodată prea târziu să demonstrăm că avem un pic de bun simț. Mă rog, nu toți, dar cât de cât.
Ce voiam să zic. M-a enervat mereu relativizarea care e, aproape de fiecare dată, apanajul mediocrității. Așa se duce pe pix lumea, când cineva gândește / spune că toți suntem o apă și-un pământ. Ca și cum n-ar conta educație, cărți citite, repere morale. Toți suntem oameni, zice mediocrul, anulând dintr-o suflare orice diferențiere între indivizi.
Asta cu “toți suntem oameni”, în esență, e relativizare crasă. Conține un adevăr imuabil – normal că toți suntem oameni, nu maimuțe, însă în același timp șterge tot ceea ce ne face unici. Este un exemplu tipic de manipulare: 25% adevăr și restul minciună. Așa se nasc și se mențin prejudecățile, narativele perverse, tâmpirea unei părți bune a populației.
. Orice lucru bun se ofilește la umbra deasă a frunzișului lui “atât s-a putut”. Normal că mediocrul are tot interesul să spună că toți suntem la fel. În felul ăsta, se plasează, chiar inconștient, la același nivel cu cei mai buni, coborându-i, de fapt, la nivelul lui.
Perfect convenabil, doamnelor și domnilor. În felul ăsta, mediocrul nu mai simte că e sub nivelul altora (asta dacă realizează că alții îi sunt superiori), își liniștește complexul de inferioritate (asta dacă are așa ceva) și își poate continua liniștit viața (în cazul în care o are). Înțeleg mecanismul, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l și accept.
Acceptarea tacită a dictaturii mediocrității nu duce nicăieri. A fi de acord cu majoritatea (pentru că, ne place sau nu, cei mai mulți dintre noi suntem vai de viața noastră), doar pentru a ține conflictul sub pătură, doar pentru a nu-i supăra pe mediocri, nu înseamnă decât lașitate și complezență. Să te faci că plouă doar ca să-i cânți în strună mediocrului e boala secolului, prieteni. D-aia și suntem unde suntem. Adică în plină relativizare noroioasă.
Măi, frații mei întru mediocritate, vă convine sau nu, suntem diferiți și e bine că e așa. Unii-s mai citiți ca alții, au mai mult bun simț, au repere morale, produc plus-valoare, împing lumea asta înainte, o fac mai bună, mai curată, mai cum vreți voi. Nu mai încercați să-i trageți la nivelul vostru, doar ca să vă simțiți mai bine cu voi. Se poate trăi fain și fiind mediocru, nu știu de ce ne rușinăm așa de chestia asta, ca și cum am avea blenoragie.
O să ziceți că o dau în elitism. Greșit. E pur și simplu chestie de bun simț. Nu suntem la fel și nu vom fi niciodată. Relativizarea nu duce nicăieri, prieteni. Faptul că respirăm același aer, conținem același număr de membre, oase și organe, că avem doi ochi, o gură, un nas și două urechi, că locuim pe aceeași planetă și că, până la urmă, cu toții ajungem în pământ sau într-o urnă, nu înseamnă că în creierii din cap suntem la fel.
Și, da, contează cărțile citite, cât suntem de buni la locul de muncă, ce filme, muzică și lecturi preferăm, cum ne purtăm cu cei din jurul nostru, cât suntem de empatici și toleranți, dacă suntem niște inși decenți sau niște javre. Toate astea și multe altele ne fac diferiți.
Desigur, un individ nu o să le aibă pe toate. Nu înseamnă că dacă ești cult în cap ești și un tip ok. Am întâlnit mulți ticăloși deștepți. La fel cum am cunoscut enșpe mii de oameni nici prea inteligenți, nici prea culți, dar de o umanitate incredibilă. Însă toate astea nu înseamnă că trebuie să relativizăm, să spunem că de fapt, indiferent cum ne construim viețile, suntem la fel.
Ba da, de fapt tocmai asta contează enorm. Și o spune unul care nu stă toată ziua să asculte Wagner și lecturând Hegel. Le-am făcut și p-astea și le voi mai face de câte ori voi simți și voi găsi timpul și dispoziția pentru ele. În același timp, însă, ba chiar în prea mare măsură, de multe ori, ascult chestii care nu au nicio treabă cu Mozart și Rachmaninov, mă uit la filme proaste, și, în general, mă dedau la activități mediocre care, dacă nu mă înalță spiritual, măcar îmi alungă plictiseala.
Hrană pentru lene, cum ar veni. E ok. M-am împăcat de multă vreme cu ideea că nu-s un geniu. Totuși, e important să subliniez că măcar sunt un mediocru onest. Sigur, aș vrea să fiu mai mult, dar deocamdată știu că nu vreau suficient. Sau, cine știe, nu pot mai mult. Am citit masiv până pe la 38 de ani, apoi am lăsat-o mai moale. N-am renunțat niciodată, însă am slăbit ritmul. Ăsta e adevărul și știu exact de ce am făcut-o.
Treptat, am pierdut din motivație, m-am dus în direcții care m-au îndepărtat de lectură, m-am concentrat pe lucruri care, dacă nu m-au înălțat spiritual, măcar mi-au oferit mai multă stabilitate materială. Normal că nu e ideal, dar așa au stat lucrurile. Citesc mult mai puțin ca înainte, scriu când apuc și prea rar lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat, cad des în capcana facilului, a textului ușor de digerat și, implicit, pe gustul publicului larg.
De dragul popularității, am scăzut nivelul. Nevoia de validare, atunci când nu e corect adresată, ne conduce fix în balta mediocrității. Așa stau lucrurile, fie că-mi place, fie că nu. Totuși, niciodată nu uit cine sunt. Fug ca de dracu’ de relativizare, deși, uneori nimeresc, la rândul meu, drept în ea. Sunt primul care o recunoaște.
Că tocmai asta e chestia, să fii conștient când ești prost și să încerci să nu mai fii așa prost data viitoare. Să nu crezi că ești la fel de bun ca ăia mai buni ca tine sau măcar să nu o spui. E de căcat. E de căcat să vrei să tragi în balta cu mediocritate stătută inși care-ți sunt superiori, doar ca să-ți liniștești complexul de inferioritate.
Mă, nu zice nimeni să ne punem cenușă în cap și să ne ascundem în peșteră de rușine că nu suntem genii, dar hai să nu fim nici nesimțiți. E loc pentru toată lumea, deocamdată, cât timp fiecare își vede de mucii lui. Nivelarea asta împinsă la extrem pe rețelele sociale care au dat tuturor imbecililor o portavoce, e profund toxică și nu o să ducă la nimic bun pentru nimeni.
Postcomunism, așa numesc eu relativizarea asta tembelă. Egalitarism grobian, menit să șteargă toate nuanțele și să pună la fiert, în aceeași oală, trufe și lături. Normal, o să iasă fix un mare rahat. Exact în punctul ăla suntem, prieteni. Și e trist, am merita, mă gândesc, o lume un pic mai bună. Una în care să ne asumăm ca indivizi, să îi respectăm pe cei mai buni, să învățăm de la ei, dacă putem, să ne vedem de viețile noastre, să citim mai mult și să scriem mai puțin, în care semi-analfabeții să lase treaba asta cu scrisul pe seama altora mai pricepuți.
Ar fi drăguț, mă gândesc. Știu însă că nu se va întâmpla. Sper doar ca unii dintre voi să vă gândiți un pic la lucrurile astea și să vă regândiți felul în care vă raportați la lumea din jurul vostru. Fie și numai atât, tot va însemna, de fapt, enorm. De-abia din punctul ăla încolo avem o șansă să ne trăim viața cu o urmă de sens în ea.
