Paiul din ochiul vecinului. Asta ne macină.
Și nemulțumirea permanentă că Dumnezeu nu face dreptate.
De ce nu primește fiecare ce merită?
Și, deodată, auzi pe cineva: dracu știe? El chiar știe. Știe ce poate Celălalt.
Altfel, de ce s-ar teme? Căci dracul se teme de El.
De ce nu facem rău de câte ori ar… trebui… fie vorba-ntre noi?
Pentru că suntem creați după chipul și asemănarea Sa. De aceea dorim să se facă dreptate. Și ajutăm cum putem.
Îi spunem vecinului că are în ochi un pai. I-l descriem în amănunt. Observăm, cu toată corectitudinea, cum a ajuns acolo. Încercă să îl facem pe vecin să înțeleagă unde greșește. Suntem deștepți. Suntem frumoși. Suntem mândri.
Adică proști. Iar prostia mănâncă modestia. Nu știu cum se face, dar e principalul ei dușman. Apoi, toate ți se par normale. Cuvenite. Iar bârna din ochiul tău devine o bijuterie. Ai vrea să crească, pentru că tu o vezi ca pe un dar. Iar ea chiar crește. Pentru că, de fapt, asta îi ceri Lui.
Fără să știi, Îi ceri să te piardă. El îți dă ce Îi ceri.
În tot acest timp, rămâi nemulțumit că Dumnezeu nu face dreptate.
Dar El face.
Încet, sigur și fără cale de întoarcere. Dar tu ești prea mândru ca să observi altceva decât paiul din ochiul vecinului.
Paiul din ochiul vecinului. Asta ne macină.
Și nemulțumirea permanentă că Dumnezeu nu face dreptate. Repede.
Dar dacă ar începe cu noi?
