Așteptările sunt neîmplinirile noastre.
Așteptăm mereu de la ceilalți. ”De ce nu mă remarcă șeful?„. Cine știe? ”Hm, e clar, nu are capacitatea de a remarca ce fac pentru firmă…”.
O să mai aștept să-mi confirm așteptările.
În tot acest timp, firma funcționează. Tu crezi că din inerție, mulțumită a ceea ce, la un moment dat, ai făcut. Și firma chiar funcționează. Mai bine, mai rău… asta contează mai puțin. Într-o primă fază.
Apoi, începi să nu mai fii pe lista de premiere. ”E vina lui… Nici măcar nu vede ce fac…”.
Pe urmă începi să te întrebi cam ce naibii face el pentru firmă. Nimic. Orice ar face el, asta trebuie să facă.
Dar acest trebuie este extrem de relativ.
Mai e și varianta în care tu ai conduce firma.
Ei bine, răspunsul la toate întrebările este nu.
Nu, nu ai mai avea nimic de făcut. Ce să tot faci, dacă merge?
În biroul din capătul holului, departe și nebăgat în seamă de nimeni, stă cel mai neperformant coleg.
Stă.
Are și el așteptările lui. Și anume, acelea de a aștepta.
Colegul acela știe că răbdarea aduce mai multe satisfacții decât puterea.
Tu ai puterea de a face. Și nu faci.
El are puterea de a aștepta. Și așteaptă.
Ca tu să nu mai faci. Nimic din ceea ce făceai.
Așteptările lui includ și pe aceea de a aștepta ca tu să aștepți. Să facă șeful ceva pentru tine.
Pe un podium cu un singur loc, care nu poate fi decât locul întâi, rămâi campionul care privește în zare, peste… ceva.
Peste un coleg neperformant. Care, cu așteptarea lui, de fapt, nu construiește altceva decât locul al doilea al podiumului.
Lui asta îi trebuie.
Treapta.
De pe care să poată să facă pasul.
Iar odată pasul făcut, locul întâi devine înghesuit. Te simți împins.
În cădere, începi să te întrebi:”Ce naibii a făcut ăstalalt?”.
Nimic.
I-au fost împlinite așteptările.
Acelea ca tu să aștepți.
