România bisericilor tăcute…

0
501

Pentru cei mai mulți dintre noi săptămâna aceasta era Săptămâna Patimilor. 
Pentru cei mai mulți dintre noi, in fiecare seară a acestei săptămâni, Deniile ne luminau sufletul. Sufletul întreg, mai mic sau mai mare, așa cum îl aveam fiecare. Pentru câteva minute, pentru o oră-două, fiecare dintre noi devenea mai bun. Sau încerca să devină mai bun. Sau măcar își dorea să devină mai bun. 
Pentru cei mai mulți dintre noi, în fiecare seară a acestei Săptămâni a Patimilor, lumânările aprinse în biserici ne luminau viața. Viața întreagă, viața fiecăruia, viața mai la început sau mai spre sfârșit. Pentru cîteva minute, pentru o oră-două, fiecare dintre noi mulțumea Domnului pentru viața de până atunci și se ruga pentru viața viitoare. Cea de atunci până la moarte. Și pentru cea de după moarte. 

Apoi a venit pandemia. Frica. Interdicția. 

Săptămâna Patimilor trece acum pe lângă noi. 
Ea, Săptămâna Patimilor, este însă eternă, este repetabilă, repetabilă la infinit. Noi nu. Nici eterni, nici repetabili. Și probabil că e mai bine să fim așa: muritori și irepetabili. Doar așa ne putem da seama cât suntem de mici, cât suntem de neînsemnați.
Noi, oamenii de azi, am pierdut o Săptămână a Patimilor. Dumnezeu nu a pierdut nimic, la anul în vremea asta va fi din nou Săptămâna Patimilor. Aceeași Săptămână a Patimilor. A Patimilor aceluiași Dumnezeu. Unicul. În Cer totul va fi la fel.

Aici, pe pământ, pentru cei mai mulți dintre noi, Săptămâna Patimilor de anul viitor ne va face să uităm că am pierdut-o pe cea de anul acesta. Pentru unii dintre noi nu va mai fi însă nici o altă Saptămână a Patimilor. 
Doar Dumnezeu știe pentru câți și pentru care dintre noi…

Previous articleIncă 15 decese din cauza Coronavirusului
Next articleIncapacitatea de a primi daruri – Oarecum Înger
Lucrețiu Radu
Dacă n-ar fi fost medic, Radu Lucrețiu ar fi fost scriitor. Sau dascăl. Sau zidar. Sau poet. Sau, cine știe, e chiar toate astea la un loc. Dumnezeu știe și ce ar mai fi putut fi sau ce ar mai putea fi, de acum încolo. Oltean prin naștere, la Balș, pe malul Oltețului (bine, asta e o metaforă, nu a fost născut chiar pe malul apei sau așa știe el), vâlcean prin dragostea tinereții (adolescență petrecută și trecută la Liceul Sanitar Râmnicu Vâlcea), doljean prin căsătorie (cu Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova, de vreo 30 de ani), Radu Lucrețiu ”scrie, cântă și tratează”. În această exprimare sunt însă câteva inadvertențe ; trebuia scris "râde, cântă și dansează" dar asta cu dansul nu îi iese. Aproape deloc, cel mai adesea. Iar râsul lui Radu Lucrețiu e mai mult "râsul-plânsul". Doar când râde de el însuși e chiar hohot. În rest e râsul amar de deasupra moravurile ușoare, trufiei și teatrului ieftin. Asta nu pentru ca lui Radu Lucrețiu nu îi place teatrul. Îi place. Doar că îi place numai cel de pe scenă. Izvoare istorice neconfirmate spun că s-a născut undeva între 25 și 27 septembrie (cel mai probabil pe 26), în unul dintre anii ”decrețiilor” cunoscut sub înșiruirea vulgară de cifre 1967. De atunci tot face umbră Pământului. Așa zice el. Cei mai mulți zic că face lumină Pământului. Lumina de pe chipurile pacienților vindecați, a celor ce-i citesc scrierile, a celor care-l ascultă cântând.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here