Pentru cei mai mulți dintre noi săptămâna aceasta era Săptămâna Patimilor.
Pentru cei mai mulți dintre noi, in fiecare seară a acestei săptămâni, Deniile ne luminau sufletul. Sufletul întreg, mai mic sau mai mare, așa cum îl aveam fiecare. Pentru câteva minute, pentru o oră-două, fiecare dintre noi devenea mai bun. Sau încerca să devină mai bun. Sau măcar își dorea să devină mai bun.
Pentru cei mai mulți dintre noi, în fiecare seară a acestei Săptămâni a Patimilor, lumânările aprinse în biserici ne luminau viața. Viața întreagă, viața fiecăruia, viața mai la început sau mai spre sfârșit. Pentru cîteva minute, pentru o oră-două, fiecare dintre noi mulțumea Domnului pentru viața de până atunci și se ruga pentru viața viitoare. Cea de atunci până la moarte. Și pentru cea de după moarte.
Apoi a venit pandemia. Frica. Interdicția.
Săptămâna Patimilor trece acum pe lângă noi.
Ea, Săptămâna Patimilor, este însă eternă, este repetabilă, repetabilă la infinit. Noi nu. Nici eterni, nici repetabili. Și probabil că e mai bine să fim așa: muritori și irepetabili. Doar așa ne putem da seama cât suntem de mici, cât suntem de neînsemnați.
Noi, oamenii de azi, am pierdut o Săptămână a Patimilor. Dumnezeu nu a pierdut nimic, la anul în vremea asta va fi din nou Săptămâna Patimilor. Aceeași Săptămână a Patimilor. A Patimilor aceluiași Dumnezeu. Unicul. În Cer totul va fi la fel.
Aici, pe pământ, pentru cei mai mulți dintre noi, Săptămâna Patimilor de anul viitor ne va face să uităm că am pierdut-o pe cea de anul acesta. Pentru unii dintre noi nu va mai fi însă nici o altă Saptămână a Patimilor.
Doar Dumnezeu știe pentru câți și pentru care dintre noi…
