În zilele noastre importante, acelea despre care noi credem că ne marchează viața, că ne definesc pe noi în bine, primim daruri.
Darurile sunt de mai multe feluri.
Unele sunt ambalate frumos. Strălucirea lor ne ia mințile. Îmbrăcăm hainele primite cadou, ne stropim (cumpătat) cu parfumurile scumpe, gustăm din bomboanele de lux și bem șampanie cu prietenii. Poate ne și pierdem mințile, știut fiind că luxul te cherchelește.
Luxul de a avea prieteni. Care ne fac daruri. Daruri care ne plac.
Daruri care ne reprezintă.
Darurile, însă, nu ne reprezintă pe noi. Ci pe cei care le oferă.
Luxul țipător, prețul exorbitant sau luciul exagerat ar trebui să ne arate ce așteptări au ei de la noi. Pentru că ei așa îți arată în ce relație te afli cu fiecare.
Unii se supără că nu te bucuri prea mult, alții fac eforturi financiare ca să se ridice la înălțimea așteptărilor tale, cei mai mulți se prefac, ca și tine, că trăiesc emoția momentului când tu vezi darul.
Dar tu vezi cu adevărat… darul?
În pragul ușii, fără să se poată încadra în cerințele luxoase ale momentului, stă un prieten (cine știe dacă e un prieten adevărat?), care a venit cu mâna goală.
Atât a putut el. Să vină.
Să ajungă acolo unde trebuia să fie.
Darurile, de fapt, așa cum am scris, ne arată ce așteptări au oamenii (mă rog, prietenii) de la noi.
Iar acum puneți-vă sufletul să poarte povara întrebării următoare.
Dacă prietenul care a venit cu mâinile goale ți-a adus în dar doar sufletul lui, ce așteptări crezi că are el de la tine?
