Toată ziua mă ținea după el. Aveam treisprezece ani. La treisprezece ani, jumătate din lume e a ta, pe la paisprezece e toată, între douăzeci și treizeci o lume pare insuficientă, iar după treizeci nu mai ai altceva decât copii. Pentru totdeauna. De altfel, e singurul lucru cu care te alegi.
Și îmi tot zicea:”Învață, mă, băiete, să tai și tu via asta, că eu mor mâine-poimâine și n-are cine-o tăia, că tu ești singurul bărbat!”. Eu aveam treisprezece ani, el patruzeci și nouă: cine dracului se gândea la moarte? Ca să învăț că se poate întâmpla oricând, peste numai zece ani s-a și întâmplat.
Habar nu am cât am fost sau cât mai sunt de bărbat. Nici nu mă interesează ce crede lumea. Mereu am fost considerat arogant. Mai nou, sunt ipocrit. Ce să mai, sunt o hahaleră!
Adică sunt un om obișnuit, căci, una peste alta cine te crede? Cine vrea explicații sau sensuri reale, se apropie suficient de mult, cu toată răbdarea, de ceea ce se ascunde în spatele unor trăsături care niciodată nu m-au ajutat. Cu siguranță, e greu de crezut că un tip cu moaca asta de dealer de cartier periferic e de fapt un tip care plânge la filme de rupe, adoră gărgărițele (fără să poată spune exact de ce), prinde muștele și apoi le scoate pe geam și multe altele care nu interesează pe nimeni.
A fi arogant pentru că nu mergi la bere cu râgâitorii de emanații despre prispoace sau pentru că nu devii parte din cercul bârfelor despre șefi, ori pentru că nu tocăni semințe la scara blocului sau refuzi să plimbi tigăi cu untură pe palier, poate însemna că, în timpul în care alții fac asta, tu ai altceva de făcut. De exemplu, ceea ce citiți acum. Ceea ce cred eu că face parte dintre caracteristicile unui bărbat de… Dar să nu ne grăbim nici în privința mea, pentru că, înainte de a fi sensibil sau orice altceva, m-am născut bărbat și atât.
Între timp se făcuse iunie. Era cald. Era frumos. O zi ca oricare alta: aceea în care tata a intrat pentru prima dată în curtea lui, fără să meargă. Ne-a rugat să-l lăsăm afară, singur, pe un scaun, la colțul casei. Nouă ne-a fost frică să stăm mult și să-l așteptăm, așa că am urcat eu, din bucătăria pe care o aveam la demisol.
Era cald. M-am așezat pe un gărduleț verde, pe care-l făcusem amândoi, mai demult:
”Ce faci?”, l-am întrebat.
”Bine”, mi-a zis, ”Fac bine”.
Pe urmă s-a uitat la Dacia lui albastră:
”Altceva ce crezi că o să mai pot face de-acum?”
