Purtăm, pe spinarea noastră gârbovită de ani, toate blestemele aruncate asupra predecesorilor noștri. Iar ele ne apasă zilnic spre pământ, până când, sub apăsarea lor, intrăm în el. Acolo nu ne mai caută nimeni, iar cei care ne mai caută, au măcar eleganța de a ne mânca numai trupul. Colcăiala lor e de departe mai elegantă decât cea de aici. În tot acest timp, sufletul ne rătăcește printre stele, căutând una sigură pe care să se așeze. Dar știm povestea stelelor. Atunci când noi le vedem strălucirea, unele dintre ele au dispărut de mult. Îndepărtată mai e lumina de sufletele noastre…
Ne ducem, de aemenea zilnic, povara sentimentelor pe care le purtăm și care ni se poartă. Nici asta nu depinde de noi. De noi depinde doar modul în care privim lucrurile. După părerea noastră, corect. Și e corect, atât din punctul nostru de vedere, precum și în momentul în care le analizăm. Dar ne punem rar în situația celuilalt și uităm că rănile cele mai adânci sunt cele care nu sângerează. Dacă am primi de la celălalt o confirmare pe tonul pe care i-o spunem noi, probabil am suferi. Dar nu ne putem refuza satisfacția momentului. Fără să ne gândim la pierderi. Victime colaterale. Nu cumva suntem chiar noi? Noi, cei prinși în rețeaua păienjenistică a imaginii noastre despre noi, cei care știm să înțelegem lucrurile cu maturitate?
Deseori m-am întrebat, ca și tine, care citești, dacă este cineva interesat de ce se întâmplă înăuntrul meu. Și am descoperit mereu că este cineva. Din punctul lui de vedere. Dinspre binele lui, urmărit – de altfel – de către noi toți în egală măsură. De ce ai interesa pe cineva? Important e ca povestea să meargă mai departe. Șeherazada să istorisească, iar nopțile să nu se mai termine niciodată. Lucrurile să nu se schimbe. Dacă se poate, nici în bine.
Schimbarea înseamnă putere. Schimbarea înseamnă asumare. Schimbarea înseamnă suferință. Pentru ce toate acestea? Atâta timp cât îți e bine și, uneori, chiar foarte bine, acolo unde ești. Acelea sunt clipele în care te mulțumești. Cu ce ai.
Mulțumirea e importantă. Să fii mulțumit cu ce ai și cum trăiești. Dacă reușești asta, ești atât de fericit încât poți duce mai departe, pe spinarea ta gârbovită de ani, toate. Inclusiv mulțumirea. Cea de câteva minute. Și care, la rândul ei, te împinge spre pământ. Până când intri în el.
Cutia Pandorei ar fi fost o biată cutie. Dacă în ea nu ar fi fost Speranța. De fapt, acela a fost cel mai mare rău care ne-a fost dat.
Dacă era bună, ce căuta în aceeași cutie cu toate relele?





