
Nu am fi reușit să câștigăm, de unii singuri, nici măcar un sfert din lucrurile bune pe care le-am dobândit de când suntem membri ai Uniunii Europene și nu mă refer aici la elementele financiare (deși importante!); mă refer la libertate în primul rând, la acea libertate de deplasare, la cea educațională, la libertatea medicală dacă vreți (pacienții români au acces la terapii care altfel nu ar fi putut fi accesibile), libertatea antreprenorială etc. Vorbesc de libertate aici pentru că apologeții ”noii ere” cu șosețele colorate, rucsăcel și “troti”, deși își cereau cu insistență plângăcioasă tetina în ’89, sunt cei care afirmă azi că Revoluția din decembrie a fost rezultatul statului la cozi la mâncare, de lipsa programelor de televiziune, de apă caldă, de lipsa curentului electric, a BoniBon-ului, a PET-urilor de Coca Cola etc. Ceea ce este o mare prostie, evident! Nimeni nu a cerut atunci, sub gloanțe, pe stradă, altceva decât ”libertate”! Sigur că erau valabile toate cele spuse mai înainte, apa, curentul, mâncarea etc. lipseau!
Dar libertatea era cea mai scumpă… Cu bune și cu rele deci, Uniunea Europeană ne-a dus valențe noi de libertate și, măcar doar pentru asta, a fost un pas minunat acceptarea noastră în familia țărilor europene! Doar că, la fel ca și noi, Uniunea Europeană era… mai tânără atunci. Azi, extrapolând sociologic cunoștințele medicale, Uniunea Europeană pare în plin puseu acut de Alzheimer. Și, din nefericire, pare a fi vorba de un puseu al unei afecțiuni nicidecum în stadiile incipiente! Înainte de a sări cu ”hate”-ul pe subsemnatul, înainte de a îmi încropi biografii roșii, de a îmi găsi ascendenți în răsăritul caspic, vă rog să îmi dați voie să mă explic.Una dintre nenorocirile pe care le aduce Alzheimer-ul este acela de a nu mai recunoaște rude și prieteni; și atunci, nemaiștiind să recunoști vechii prieteni, îți alegi doar doi-trei la care îți mai luminează câte un neuron în tertecuță. Așa și Europa. Deși suntem doar 27 de țări în această organizație (în valori absolute, fără nici o legătură, mai puține deci decât apartamentele unei organizații de scară dintr-un bloc din Colentina, acolo unde vecinii se cunosc însă între ei…), onor Europa vrea, pentru că așa s-au gândit cei doi-trei prieteni pe care îi mai recunoaște (Franța, Germania și Italia) să îi uite complet pe toți ceilalți, cei la care nu mai găsește asocierea între nume și idealuri. Adică ăia trei pe care Alzheimer-ul încă nu i-a ramolit complet, Europa ar vrea de mâine să îi lase să se înțeleagă între ei ce fac cu ceilalți din curtea azilului… O altă nenorocire este aceea că Alzheimer-ul șterge amintirile. Și încerci, prin orice mijloace, să îți faci prieteni noi și, evident, să îți creezi amintiri noi. Ori, și de asta îmi e cel mai frică, dacă puseul ăsta de Alzheimer al Uniunii Europene va duce mâine la ”uitarea” tratatelor, a regulamentelor, a acordurilor actuale care, departe de a fi perfecte, și-au demonstrat și utilitatea, și aplicabilitatea?
Cei trei ”bătrânei” de înainte pot (că așa e în Alzheimer) să croiască mâine alte tratate, alte regulamente, alte… pentru că, nu e așa, le-au uitat pe cele vechi. Și s-ar putea ca astea noi (reglementări noi) să exprime, în esență, voința doar a celor trei pacienți? Ar putea. Și nu pentru că așa e boala, ci pentru că așa e în viață…Alzheimer-ul mai aduce și alte năpaste, cum ar fi tulburările de dispoziție. Medical vorbind iarăși, dacă viitorul Uniunii Europene va depinde doar de dispoziția celor trei vecini pe care îi mai recunoaște bătrâna doamnă, dacă toate deciziile vor fi luate de cei trei și se vor aplica la toți ceilalți, puseul ăsta de Alzheimer pare nu doar nefericit, dar și puțin periculos! Dacă se manifestă cumva doar amintirile vechi, din fragedă copilărie, a celor trei pacienți și redescoperă jucăriile alea de ”colonie”, ”guvernorat” etc.? Știu, asta poate fi evoluția Alzheimer-ului dar orișicât… Problema este că Alzheimer-ul se poate croniciza. Și, în lipsa unui tratament, poate duce, cognitiv vorbind, la moarte cerebrală…