Inevitabil, unora dintre noi viața li se pare simplă, altora… extrem de complicată. Logic, la fiecare dintre imagini concură o mulțime de factori ca s-o definească. În majoritatea lor, însă, ei sunt generați de noi.
Acum vreo cincisprezece ani am avut norocul să-mi zugrăvească apartamentul un filozof, care – între două peturi – mi-a zis, din senin: ”Ce e viața, Mogo? Ete, eu am patruzeci și ceva de ani… O să mă mai duc de douăj de ori la mare și aia e…”.
Cred că aceasta este cea mai dureroasă și cea mai complicată modalitate de a vedea lucrurile… simplu.
Pe același criteriu, în viață ne bucurăm de vreo șaptezeci-optzeci de torturi, nu? Cele pe care ni le facem de ziua noastră. Dar, până și asta e tot rutină. Data exactă, aceleași rude, tradiționalele pupături.
Dacă ar fi să facem un tort numai pentru evenimentele cu adevărat importante pe care le trăim, ne-am îndulci de vreo trei-patru ori într-o viață: nunta, nașterea unui copil, căsătoria fiilor noștri…
Încerc să vă spun că nouă, oamenilor, se pare că ne-ar trebui niște succese majore pentru a ne bucura cu adevărat. Dar este, oare, cu adevărat?
De fapt, nu știm să apreciem lucrurile mici, cele de fiecare zi și nu știm să facem un spectacol al vieții, chiar din viața noastră.
Ce-ar fi să cumpărați astăzi un tort, când plecați de la serviciu? Când veți ajunge, iar cei ai casei vă vor întreba:”Cu ce ocazie?”, îmbrățișați-i, zâmbiți și răspundeți simplu:
”Pentru că astăzi este marți… sau douăzeci și unu…”
