În accesele mele de hiperactivitate matinală, sorbind tone de cafea printre pachete de țigări goale (pe care tot amân să le arunc) găsesc uneori oportun să gândesc. Nu știu exact de la ce mi se trage acest imbold nenorocit (și periculos pe de altă parte), însă, între două cafele și câteva țigări arse pe jumătate, mă apucă așa… să gândesc. Nu mă apuc, bineînțeles, să dezbat problemele existențiale ale lumii, nu elaborez teorii despre cine a fost mai întâi, oul sau găina, dacă suntem singuri în Univers, sau dacă Illuminati există. Mă gândesc în schimb că vecinul în loc să își repare țeva de canalizare care inundă jumătate de bloc în weekendurile în care găsește oportun să se spele (spre disperarea tuturor) și-a cumpărat un magnet pe care să îl pună pe apometru “să nu mai consume”. Probabil apometrul este defect și-i consumă apă, alimentând în același timp încăpățânarea țevii de a curge nestingherită în jumătate de bloc. Sau poate așa suntem noi, ca nație.
Poate că între a ne zâmbi și a ne saluta ca între vecini pe scară, pare mai viabilă ideea de a fura.
Într-un fel extrem de ciudat pare lesne de înțeles, ba chiar normal să fie așa.
Suntem o națiune care a trebuit să facă față de-a lungul timpului tuturor năvălirilor străine, fiind așezată în poziția geografică ingrată, ca poartă între răsărit și apus. Pe aici pe la noi au trecut turci, austro-ungari, nemți, ruși cu tot felul de culturi și ideologii. Din care n-am păstrat nimic bun. Ba dimpotrivă, am păstrat doar ce-i mai rău. Apoi niște minți luminate au încercat să instaureze monarhia, ca o gură de aer proaspăt, cu speranța de a reda României îndependența și noblețea actului regal. Nu ne-a convenit. Am digerat mai bine bezna comunismului “cu iz de mama Rusie” unde ideologia și civilizația se impuneau cu parul. Sau cu pulanul, după caz.
Abia după ’89 părea să fi scăpat. Dar ce să faci?! Când eliberezi boul de la jug și îi dai drumul să pască pe pajiști însorite, cu iarbă grasă, el va fi fericit doar trei zile. Obișnuit cu jugul, rămânând acum liber, el nu își va mai găsi sensul existenței.
În epoca post-decembristă am visat totuși frumos, cu energia constructivă a unor generații de tineri vizionari, că țara noastră va avea din nou renumele din perioada pașoptistă, că dacă ne sacrificăm oasele obosite vom reuși să construim ceva pentru noi, pentru comunitate, pentru viitor. Eu, cel puțin, încă mai visez. Chiar dacă vecinul e ocupat să se uite fericit la magnetul de pe apometru, visez și pentru el. Visez chiar dacă uneori îmi vine să spun: “N-ai cu cine, bă!”
