La nivel aspirațional și anticipativ România este, în curtea de joacă a Doamnei Europa, încă la nivelul de preșcolar. Și, cum altfel, se comportă pueril la eterna întrebare care ne-a măcinat, tuturor, copilăria: “ce vrei sa faci când vei fi mare?”
Pusă pe un ton răspicat de doamna în curtea căreia ne jucăm, această întrebare naște un răspuns invariabil (că așa am auzit că ”dă bine”): “școli, uzine, autostrăzi, spitale, vaporașe și tractorașe”.
Răspundem frumos și cursiv, apoi uităm și ne întoarcem la joacă cu ceilalți copii din curte: blondul ăla tăcut și arogant (cu superioritatea rasei în mațe), viking-ul, garson-ul, bavarezul etc., băieți buni de altfel cu care, cumva, doamna pare însă mai prietenoasă decât cu noi. Bine, e și normal să fie așa atât timp cât ceilalți copii sunt din familii mari, cât timp bunicul unora se numea Napoleon sau Richelieu sau Lothar sau…
Prin locul de joacă umblă însă și niște povești cum că strămoșii copiilor ăștia ar fi putrezi de bogați și pentru că au muncit mai mult decât tot neamul nostru dar și fiindcă au tot strâns ba una, ba alta, de pe la alții de prin case. Uneori cu forța. Dar, nu e așa, la clasa de preșcolari, încă nu învățăm materia care se cheamă istorie.
Nu, noi suntem încă la nivelul la care molfăim fericiți jumătatea de acadea pe care am primit-o de la franțuz în schimbul lopețicii moștenită de la bunicul, frecam frenetic de rugină trotineta cu roti strâmbe aruncată de blond la gunoi și ne ștergem transpirația și nămolul de pe mâini în timp ce cărăm pietre viking-ului care vrea sa facă un dig pe pârâiașul din mijlocul locului nostru de joacă. A zis ca dacă îl construim noi pentru el, două ore în fiecare joi ne va da drumul la apă să ne spălăm; el zice că vom învăța treburile astea când mai creștem, se numește “economie” parcă materia asta.
Oricum e băiat bun, a zis ca și în restul timpului putem să ne jucăm cu rățuștele în bazin dar trebuie sa merităm cumva asta, poate putem să dăm și noi ceva la schimb….
Simpatic băiat e și bavarezul ăla care ne-a ajutat să tăiem toate pădurile să poată crește nestingherită păpădia; pardon, rucola voiam să spun. Păi dacă nu era el și stejarii ăia nenorociți luau tot soarele păpădiei, ce mai puneam noi în pachețelul de prânz?
Cel mai frumos joc în curtea Europei este “pitulișul”; de obicei noi “ne punem”, așteptăm ce așteptăm cu ochii închiși și bombănind în barbă, iar apoi râdem copios (alteori chiar plângem..) când nu reușim să găsim ce au ascuns de noi tovarășii noștri de joacă: flota, combinatele, pădurile… Așteptăm cuminți rândul nostru, să se pună și ei cu ochii închiși. Așteptăm e un fel de a spune pentru că nu ne-a ieșit jocul asta niciodată; și asta din simplul motiv că noi nu suntem în stare să ascundem ceva ce e al altuia…
Din când în când vine și doamna Europa la noi în curte la joacă și jucăm toți “țara, țară vrem soldați”; bine, Doamna nu le spune chiar ”soldați”, e un nume mai greu și mai lung, ceva cu euroi și parlamentari, sau așa ceva. Alegem noi, alege ea și uite așa scăpăm noi de unii ageamii cu care nu puteam face nici măcar o miuță, că nu ii ducea capul la nimic… Doamna Europa zice că odată ajunși la ea s-ar deștepta toți și ar învăța la perfecție să asimileze “laptele mai gros”. Se poate…
Câteodată intră în joacă și rudele noastre mai… ”altfel” să le spunem, băștinași în lunca din spatele locului nostru de joacă; bine, nu e chiar luncă, e mai mult un ”boschete”, dar, de dragul jocului, noi așa spunem. Francezul zice că au și ei. Și boschete, și astfel de rude, doar ca ei le spun „gitan”. A zis doamna să îi ajutăm pe ai noștri, să îi scoatem din boschete, să îi integrăm în jocul nostru. Era o bucurie generală atunci când am făcut asta, băiatul ăla austriac chiar venise cu o toporișcă să ”ecologizeze” lunca (pe care pusese ochii mai demult…). Nu înțelegem acum de ce e supărată doamna ca ăștia mici au plecat sa se joace și pe la ea pe acasă și acum parcă le lipsesc din jucării…
Odată pe an doamna Europa împarte premii. Să vezi ce coronițe au alții, ce medalii, ce buchete de flori, ce… Noi nu.
Dar haideți Doamnă, nici măcar o mențiune ceva nu luăm și noi? Ce dacă nu am realizat nimic din câte am zis că o să facem când ne-am făcut mari?
De ce nu ați inventat Doamnă și premiul pentru ”Cea mai mare dorință să facem ceva chiar dacă nu știm cum să facem ceva”?
Cum? Iar suntem repetenți?
