Poetul, dramaturgul, publicistul şi traducătorul Mircea C. Demetriade s-a născut la 2 septembrie 1861, la Ocnele Mari (Vâlcea). Este fiul omului de teatru şi autorului dramatic C. Demetriade şi al Luxiţei Saragea şi frate vitreg al actriţei Aristizza Romanescu. Studiase şi el actoria, dar Bonifaciu Florescu şi Pantazi Ghica – prieteni ai tatălui său, l-au îndemnat să scrie. Debutează în 1880, la „Literatorul”, cu ”acuarele”. Vehement, paradoxal (…), entuziast” – astfel îl caracteriza Macedonski, al cărui discipol a rămas ca poet. A fost influenţat şi de Baudelaire. Simbolismul său coexistă cu note parnasiene. A cultivat sonetul, rondelul, pantumul, sonetul dublu, sextina. A tradus, cu talent şi meşteşug, din poeţii preferaţi: Richepin, Verlaine, Gérard de Nerval, Baudelaire. A fost director la “Revista poporului”. Este primul din literatura română care a adaptat celebrul sonet “Voyelles” al lui Rimbaud. O parte din publicistica sa teoretică este prosimbolistă, într-o perioadă când începea să se afirme modernismul.
Prof. dr. Florin EPURE
Mircea Demetriade – Amorul Meu
Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire şi cântece şi pace,
În el melancolia asunsă stă şi zace.
Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos şi totuşi teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroşit fierul.
Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Şi totuşi părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ţine facla întoarsă spre pământ,
Şi Tanatos şi Eros în sufletul meu sunt.
Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri… că el: de-i mistuieşte,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuieşte.
Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduţi pe tine ! Oh, rai ce zâmbişi mie,
El vrea ca să zdrobească în tine şi trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
