Ziua în care ne urâm – Oarecum Înger

0

Alexandru Mogoșeanu

Singurătățile noastre interioare ne fac să parcurgem palate pe care le-am construit în minte, cu speranța că vor trece în suflet, iar trupul se va simți confortabil în ele. 
În acel moment în care avem mintea de a ne alege un camarad, el devine parte din noi, ca parte a drumului. 
E ca un organ, ca un al doilea trup al nostru, iar – în timp – devine un drog. 
Ai momente când îl condamni pentru aproape tot ce face, dar ești îngrijorat că s-a întunecat, e obosit și are drum lung. 
Ești acolo, în noapte, pe scaunul din dreapta. 
Tremuri, tresalți, cânți, râzi, cerți… numai să ajungă întreg înapoi. 
Indiferent ce ar mai fi după aceea. 
Drumul nu pare greu. Chiar este. 
Dar destinația e cea care ne macină. 
Trupul a reușit. Se simte confortabil în lumea construită. Palatele au ajuns până la el. 
Însă un singur lucru (sau ființă) a rămas în afara jocului. 
Sufletul. 
Care nu folosește la cine știe ce. Pentru că, de regulă, el te face să greșești. 
Știți cum se spune:”Inima cunoaște rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.” 
Pe marginea drumului, cineva face cu mâna. E ieșit la ocazie. 
Dar sufletul tău are alte rațiuni. 
Pentru că ne-am învățat să nu judecăm lucrurile un pic invers. 
Sufletul de pe marginea drumului e ieșit la ocazie. Și e noapte. 

Dar ocazia s-ar putea să fie a ta.

Lacrimi de luna

O dată pe an, ni se aduce aminte că s-a născut Isus, o dată că a murit, o dată că e mărțișorul, o dată să ne gândim la femei, o dată e ziua noastră de naștere. 
O dată pe an ni se aduce aminte să ne iubim.

Poate ar fi bine să facem invers.

Să stabilim o singură zi pe an în care să ne urâm.

Iar în rest să ne purtăm în fiecare zi cu gândul la toate cele ce le aniversăm doar o dată…

Articolul precedentInginer Costinel Stoica- Mesaj impresionant de Paști pentru drăgășăneni
Articolul următorDaniel Trușcă aleargă pentru o cauză nobilă
Alexandru Mogoșeanu
Născut într-o familie de-a dreptul parentală, Alexandru Mogoșeanu, împlinește anul acesta – pentru a patra oară, consecutiv – cincizeci de ani. Pentru cei cu mici probleme la capacitate și, respectiv, treaptă, cincizeci și trei. A fost decizia lui de a-și stabiliza comportamentele la o vârstă despre care spune că a reprezentat (și uite că mai merge) împlinirea totală. Ca orice bărbat, așteaptă ceea ce a mai rămas, adică maturizarea. Căsătorit, posesor de fiu care are nouăsprezece ani și care-i născut în aceeași zi și la aceeași oră cu tatăl (ceea ce denotă zgârcenia mamei în achiziționarea de cadouri), Alexandru, Ducu sau, mai degrabă, Mogo, lucrează din 1990, la radioul public din Craiova, orașul de unde este originar. Avem de-a face, așadar, cu un oltean pur-sânge, cu antecesori în Gorjul lui Brâncuși, dar și în Oltul tomatelor, de unde și stările contradictorii, oscilând între depresia eternului părăsit/îndrăgostit și vivacitatea optimistului care a conștientizat de mult că nu-și poate influența destinul, ci doar devia în sensul dorit. Altfel, Mogo pare să fie un prieten bun. Dar să nu ne grăbim…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.