Sacrificarea sângeroasă a porcului in ziua de Ignat este un obicei păgân legat de cultul focului (ignis) si al soarelui, a ajuns la noi pe filieră romană, obiceiul fiind atestat în perioada Saturnaliilor (17-23 decembrie), timp festiv consacrat lui Saturn, la origini zeu al semănăturilor. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinități, a cărei moarte și reînviere avea loc la cumpăna dintre ani.
Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare și renaște, împreună cu timpul. Peste sărbătoarea păgână s-a suprapus praznicul creștin al Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie).
Bătrânii spuneau că la tăierea porcului nu trebuie să asiste niciun om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat pentru că atunci ritualul își va pierde eficiența iar carnea nu mai va mai fi bună.
O mare însemnătate din punct de vedere al remediilor magice o are culoarea neagră a porcului sacrificat: cine mănâncă din carnea unui porc negru se poate vindeca de dor, iar untura o poate folosi la descântecele de dragoste. Privind organele porcului puteau să facă prorociri (inima cu cheaguri – noroc de bani; splina groasă – iarnă grea etc).
Animalul este înâlnit în documente și textele medievale și ca „mascur” (porc mascul castrat și îngrășat), „râmător”, „sfin”.
Untura era considerată bună la vrăji și descântece, ba chiar se ungeau cu ea trupurile morților bănuiți că ar fi strigoi. Pentru magia neagră, la mare preț erau copitele animalului sacrificat.
Un alt obicei este colindatul cu capul de porc împodobit, numit Vasilca (sau Vasîlca, Vasîlea, Vasilică) și se practică între Crăciun și Anul Nou de către țiganii din sat sau de către tinerii comunității pentru că mulți îl tăiau și după Ignat. Căpățâna porcului tăiat era ornată cu mărgele, cercei, flori și chiar voal de mireasă, apoi era așezată pe o tavă frumoasă pe care se mai puneau bani, chiar bijuterii din aur și friptură. Tinerii erau acompaniați de muzică. Obiceiul avea menirea de a aduce un an bogat, precum porcul îngrășat. Se spune că acest obicei vine din comunitatea romilor pentru că atunci când erau încă robi, ei cereau de la domni capul porcului tăiat de Crăciun, pe care îl purtau pe la oameni primind bani.
Călătorul sirian Paul de Alep, ne transmite, peste veacuri, o descriere a sărbătoririi Naşterii Domnului, când cetele de urători ajungeau la Vodă după ce, dimpreună cu preoţi, citeţi şi corişti, purtând icoane, îi vizitaseră pe boieri şi pe protopop, „cântând Naşterea lui Christos“ şi „fiecare om săruta icoana şi lă dădea ceva“. Urmau apoi „toboşarii, lăutarii, flautiştii şi fluieraşii“… Tot aşa se făcu şi în ajunul sărbătorii Sf. Ignatie, ce precede sărbătoarea Crăciunului. În ziua acestei sărbători este obiceiul, în această Țară Românească, să se taie porcii și să-i atârne pentru sărbătoare sau pentru pastramă. Țipetele porcilor răsunau neîntrerupt până la cer.“
Pe la anul 1680, într-o zi de 20 decembrie, boierul moldovean Ioan Hăbăşescul îi scria lui Nicolae Buhuş, mare medelnicer, că ar fi foarte bucuros să primească, în schimbul peștelui de sămânță, „unul din ceia ce li-i ciuma în ziua de Ignat.”
Pe la începutul secolului al XIX-lea, un medic relata că, de sărbătorile Crăciunului, „fiecare român taie unul din porcii lui cei grași” și numai „în răstimp de două săptămîni o familie îl consumă în întregime”.
În „Amintiri din copilărie”, Ion Creangă ne descrie acest obicei: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca[…]”.
În mentalul popular încă persistă ziceri precum „trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat”, iar sacrificiul ritualic al tăiatului porcului rămâne un act obligatoriu înainte de Crăciun.
Florin EPURE
