Toată viața am auzit:”Nu se mai face cartea de pe vremea mea…”.Asta e o mare tâmpenie, pentru că nu te împiedică nimeni să înveți. Cunosc o mulțime de oameni ambițioși, care nu au avut nevoie de condiții, de profesori eminenți sau de familii înstărite ca să învețe și să ajungă ceva sau chiar cineva. După cum cunosc alții care au avut totul și l-au dat la schimb cu nimic, sub pretextul că preferă să trăiască. În egală măsură, nici vârsta nu decide.
Am cunoscut o mulțime de oameni în vârstă care sunt proști de bubuie. De partea cealaltă, sunt mulți, foarte mulți tineri excelent pregătiți, în varii domenii, pe care niciun dinozaur nu-i bagă în seamă. Ba mai mult, la douăzeci de ani, ți se cere experiență în domeniu. Când să o fi acumulat și cum?Deci, știm bine, inclusiv în comportamentul nostru general, toate se întorc la educație. Priviți-vă colegii care pe la patruzeci de ani au început să termine liceul sau pe cei aduși de părinți, neamuri ori pile pe un loc de muncă liniștit și o să vedeți că sunt exact aceia care nu-i suportă pe copiii de familie, pe cei care au crescut cu biblioteci în casă sau pe cei care n-au avut nevoie decât de ambiție și perseverență.
Neamul prost la întuneric și la-nghesuială se cunoaște; de aceea, lingătorii de praguri care-și manifestă zilnic această unică aptitudine, se simt siguri pe ei când mai sunt alături de alte neamuri proaste.Iar pretextul de a lupta pentru dreptate, nu ține în ochii celor care te cunosc.Aceștia știu că o dictare ar fi suficientă ca să demonstrezi că singura bibliotecă pe care ai văzut-o de-a lungul vieții a fost cea județeană.Pe dinafară, desigur.
