fbpx
Acasă Blogoșeanu Ce fel de bărbat mai sunt eu? – Manualul unui bărbat de...

Ce fel de bărbat mai sunt eu? – Manualul unui bărbat de păstrat 19

0

Alexandru Mogoșeanu

Dacă ai nevoie de un manual ca să păstrezi un bărbat, înseamnă că nu-l meriți. Ce femeie nu știe că un bărbat se ține aproape cu… chiar, cu ce poți ține aproape un bărbat de păstrat?
Am cunoscut mulți bărbați de păstrat. Surpinzător, la prima vedere, ei par exact contrariul a ceea ce ai vrea să ai în casă.

M-a învățat aproape tot. Îmi dădea să mânânc cu o linguriță de fier. Una cu coada lungă. Mai întâi, m-a învățat să merg, pentru că era foarte important. Apoi m-a învățat că numai înainte. De asemenea, extrem de important. M-a învățat să spun. Direct. Recunosc, uneori prea direct. M-a învățat să fac tot ce ar putea să aibă nevoie să știe un bărbat: de la săpat grădina, până la a-mi face un arc cu săgeți. Să trag cu arma lui de vânătoare, pe care abia o puteam ridica; era o pușcă fantastică, mă făcea să-l identific cu Winnetou. Avea patul placat în argint, pe care erau basoreliefuri cu scene de vânătoare. Când mama a tras prima oară cu arma asta, într-o noapte de Revelion, a căzut direct în cur și a avut umărul negru cam o lună jumate, din cauza reculului. M-a învățat să iubesc. Și, în fiecare zi, să iau viața de la început, iertându-i pe toți.
Fără să știm, de-a lungul vieții, investim într-o bancă. Are sediul undeva, departe. Nu trebuie să cerem nimic. Ni se dă înapoi, în ceasurile în care avem cu adevărat nevoie.

Cu câteva luni înainte de a muri, a paralizat.
Îi dădeam să mănânce cu o linguriță de fier. Una cu coada lungă. Apoi, l-am învățat să meargă. Pentru că era foarte important.
A doua oară când l-am văzut plângând, căzuse în curte și nu știa cum să se ridice. Stătea acolo, pe pământ, cu fruntea în palme, rușinat, plângea și m-a întrebat:”Ce fel de bărbat mai sunt eu?”…

E, de unde era să știu eu atunci un titlu care urma să-mi vină în minte peste treizeci de ani?

Articolul precedentBorș de rățoi cu cântec, a la Drăgășani
Articolul următorLa Arya se iubește… românește
Alexandru Mogoșeanu
Născut într-o familie de-a dreptul parentală, Alexandru Mogoșeanu, împlinește anul acesta – pentru a patra oară, consecutiv – cincizeci de ani. Pentru cei cu mici probleme la capacitate și, respectiv, treaptă, cincizeci și trei. A fost decizia lui de a-și stabiliza comportamentele la o vârstă despre care spune că a reprezentat (și uite că mai merge) împlinirea totală. Ca orice bărbat, așteaptă ceea ce a mai rămas, adică maturizarea. Căsătorit, posesor de fiu care are nouăsprezece ani și care-i născut în aceeași zi și la aceeași oră cu tatăl (ceea ce denotă zgârcenia mamei în achiziționarea de cadouri), Alexandru, Ducu sau, mai degrabă, Mogo, lucrează din 1990, la radioul public din Craiova, orașul de unde este originar. Avem de-a face, așadar, cu un oltean pur-sânge, cu antecesori în Gorjul lui Brâncuși, dar și în Oltul tomatelor, de unde și stările contradictorii, oscilând între depresia eternului părăsit/îndrăgostit și vivacitatea optimistului care a conștientizat de mult că nu-și poate influența destinul, ci doar devia în sensul dorit. Altfel, Mogo pare să fie un prieten bun. Dar să nu ne grăbim…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.