Mirosim a rugină de lanț

0
26

Pe majoritatea canalelor media observ că Procurorul general al României, Augustin Lazăr, cere preşedintelui avizul pentru începerea urmăririi penale faţă de Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu, în dosarul Revoluţiei, în legătură cu săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii. Cel mai probabil există probe și informații solide ca aceste dezvăluiri să apară sub formă de acuzații, chiar dacă a trecut atâta timp. La fel de probabil este ca și noi să aflăm o parte consistentă din adevăr la soluționarea dosarului.

Am putea însă să facem un fel de retrospectivă și să analizăm ce a devenit România în cei aproape douăzeci si nouă de ani de democrație.

Eu unul am fost născut cu scurt timp înaintea aşa-zisei mari “revoluţii”, nu am gustat nici măcar o clipă din regimul comunist, astfel încât orice încercare de analiză a vechiului regim ar fi doar o ipocrizie din partea mea.

Am gustat însă poveştile de la gura sobei ale celor bătrâni, în copilărie, despre vremuri în care lucrau mulţumiti fără teama că mâine vor fi disponibilizați, despre vremuri în care aveai ceva bani şi, deşi nu găseai de toate, reuşeai totuşi să creşti liniştit 3-4 copii.

Prin școala generală am prins privatizările, fenomen care îi făcea pe unii să tresalte de bucurie la gândul că fabrica în care lucrează va fi preluată de vreo firmă străină. Realizăm abia acum că au fost doar simple minciuni menite să smulgă poporului pretenția de proprietate colectivă a fabricilor de stat care au ajuns mai târziu la fier vechi. Ţara a început să fie vândută bucată cu bucată, iar oamenii păcăliţi să îşi dea demisia cu ordonanţe salariale, devenind astfel şomerii de mai târziu.

Clar viitorul în care speram mai târziu, ca tânăr licean, de a lucra la stat în vreun birou pe o leafă suficientă cât să îmi asigure siguranţa financiară măcar pe 30 de ani din viaţă, a început să moară încetul cu încetul, până când am ajuns într-un final să învăţ, din sila de a nu fi ca ceilalţi, incapabil să pricep lanţul ce ni se înfășoară încet-încet în jurul gâtului. Căci libertatea aceea promisă junilor nebuni care s-au aruncat cu pieptul gol în faţa glonţului în ‘89 nu avea să fie altceva decât lanţul ce imediat după aceea avea să ne înrobească în acești douăzeci și nouă de ani care au trecut de atunci.

Au urmat guverne, preşedinţi, deputaţi, senatori şi alte specii ale burgheziei politice corupte. Pentru noi, lanţul se strângea din ce în ce mai tare atunci când realizam că nu mai avem unde munci, şi mai ales că puţinul venit pe care reuşeam să îl agonisim era revendicat de stat sub pretextul a diferite taxe şi impozite, care mai de care mai exagerate. Au urmat alte guverne, alţi preşedinţi, alţi deputaţi şi senatori care mai de care afişând un lux opulent, smuls din buzunarele noastre. Pentru noi a urmat doar foamete, sărăcie şi mizerie. A urmat biciul birurilor inventate din ce în ce mai grele, nesiguranţa zilei de mâine.

Astăzi trebuie să recunoaștem faptul că România noastră, altădată falnică, are oasele frânte şi că tot ce a mai rămas din ea nu este decât un leş murdar din care trag zilnic din ce în ce mai mulţi şacali avizi de bani, putere și privilegii, iar noi ceilalți, poporul ridicat în slăvi de Ceaușescu, am devenit statul paralel care îngheață pe străzi la manifestații, încercand să apere ultimele firimituri de democrație promisă.

Sună crunt dar e de fapt realitatea amară pe care am învăţat umiliţi să o acceptăm în tăcere, în timp ce trebăluim zilnic de zece ori mai mult ca altădată, pentru a aduce seară de seară copiilor coaja de pâine pe care o aşteaptă. Reuşim să ne exteriorizăm trişti, deseori la un pahar de vin amar, din propria glie, plătit şi acela cu sudori.

Ne lovim zilnic de realităţile unui sistem în care devenim încet, dar sigur, robi ai propriei țări, iar poveştile bătrânilor au devenit pentru noi doar amintiri dintr-un trecut mort demult. Nu există libertatea promisă celor ce-au murit la Bucureşti, nu există bogăţie, creştere economică sau alte formule sinonime decât în statisticile măsluite, cadouri promise ale democrației plătită cu sânge de mulți dintre ai noștri.

 

După douăzeci și nouă de ani, România noastră e ca un condamnat cu oasele frânte din care n-a mai rămas decât un leş ciuntit de privatizări, exploatarea resurselor de către alții, defrișarea cu japca a pădurilor seculare, în timp ce noi privim siderați la reformele extraordinare promise de politicieni, promisiuni prezentate cu pompă la televiziunile obediente.

 

Ne întrebăm in sinea noastră: “O ajunge să platească cineva toate astea?

Că noi am platit destul!

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here