Îmi aduc aminte cu deosebită nostalgie de verile petrecute în Moldova pe când eram copil (bună parte a copilăriei mi-am petrecut-o într -un cătun din apropierea Borzeștilor lui Ștefan). An de an, în apropierea Paștilor, bunicii puneau bani deoparte din pensiile lor mici dar atât de bine drămuite, pentru a ne aduce pe masa de Paște mult dorita friptură de miel. Iar asta se întâmplă, nu oricum, ci cu un adevărat ritual tipic moldovenesc.

Plecam copiii care ne nimeream zbânțuindu-ne în jurul bunicului, Dumnezeu ierte-l, la Stâna lui Țârțârel de pe dealul de cenușă , locul obișnuit de unde ai mei procurau negreșit, an de an, mielul care urma a fi sacrificat cu ocazia Paștilor. Alegea cu mâna fermă pe “cel mai bun” dintre mieii ce așteptau, conform tradiției, să fie vânduți, apoi se tocmea cu Țârțârel al bătrân, care mulțumit fiind, ne mai strecura pe furiș în mână, nouă copiilor, câte un codru de urdă abia preparată. Lua bunicul mielul de picioare și îl așeza după cap iar noi alergam la fel de veseli pe lângă el mușcând cu poftă din codrii de urdă proaspătă, lăudându-ne care a nimerit bucata mai mare. Așa mergeam prin amurgul vesel pe malul Trotușului către casă, unde bunicul sacrifica animalul cu pioșenie, astfel încât să moară repede și i-l închina în semn de jertfă lui Hristos, cel răstignit pentru păcatele noastre. În bătătura casei aveam un păr, cu doi craci solizi de care bunicul agăța numaidecât mielul sacrificat și începea să-l “juchească” sub ochii noștrii nerăbdători. Mă chema mai mereu aproape, eu fiind cel mai mare ” băiet ” din numărul considerabil de nepoți care îi luminau bătătura și îmi arăta procedeul mistic al sacrificării și al juchitului.

“N-ai nevoie să-l umfli, nu nica ! dacă-l faci cald sâ juchești ghini!”

Îmi tot spunea în timp ce mâinile lui dibace, care altădată încântau lumea cu acordeonul fermecat pe la nunți, jupuiau cu precizie mielul fraged. Asta îmi împărtășea bunicul nostru cărunt o tradiție pe care o duc cu mândrie și nostalgie mai departe.

Astăzi părul din ograda nu mai este. La fel cum nu mai este nici bunicul cărunt, însă tradiția o duc mai departe ca pe o sfântă misiune, cu suflet și cu aceeași pioșenie, pentru că într-un fel, prin ea, trăiesc și bunicul și părul bătrân de altădată.

Iar eu în fiecare an, de Sfintele Paști, pregătesc după același vechi ritual mielul ca simbol al jertfei lui Hristos.

Coborând de pe tărâmurile mitice ale copilăriei pierdute, am preparat și anul acesta pentru masa de Paște un adevărat festin. Mielul “juchit” în copacul înmugurit din grădină și-a găsit aleanul în tuciul încins, odihnindu-se mai apoi pe masa împodobită de sărbătoare, sub forma unui fripturi preparate după o rețetă a bunicii și a unei ciorbe de măruntaie ce ne-a încântat până la paroxism papilele gustative. Că așa e la noi, la românii ortodocși, masa de Paște, cu ouă roșii, ciorbă de miel, drob și friptură la ceaun cu mămăligă și mujdei.

Hristos a înviat !

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here