Am asociat mereu plamadirea si coacerea painii cu un ritual solemn, unic, care se mai regaseste destul de rar prin gospodariile de la tara. Un ritual care imi aminteste mereu de mama, care plamadea intr-o troaca, cu mainile dibace, dupa care o lasa pe prichiciul sobei la „crescut”. In timpul asta, in cuptorul din curte magia incepea sa se infiripe printre flacarile jucause ale focului facut cu araci carati cu spinarea de tata de prin Valea Lunata.

Abia apoi , cand tragea jarul si arunca cate o mana cu malai pe vatra pentru a vedea daca e suficient de incins, baga painile carora le facea in crestet cu cutitul semnul crucii si le uda cu apa ca „sa iasa coaja buna”.

Urmaream fascinati si eu si frate-meu cum mama baga painea in cuptor, miscandu-se rapid cu carpatorul de lemn.

Pentru noi facea doua mai mici, precum era obiceiul si ni le dadea indata ce scotea din cuptor. Ni le dadea separat ca sa nu rupa din cele mari, de teama sa nu se „incrudeze”, iar noi ne zbenguiam cu ele prin batatura, tinandu-le in poala tricoului, ca sa nu ne ardem degetele.

Si rupeam… trosnetul acela de coaja rumena, mirosul acela imbietor de paine calda ne toropea pe loc si inca imi mai staruie in memorie ca un jind vechi, adanc…

Primisem fascinati binecuvantarea painii castigata in sudoarea fruntii parintilor si sarutul lui Dumnezeu…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.